Ioniță Cristian
Diagnosticul de ADHD (tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate) a devenit, în ultimii ani, tot mai prezent, iar odată cu această vizibilitate au apărut și extreme: pe de-o parte, supradiagnosticarea și presiunea de a medica orice dificultate de concentrare, iar pe de altă parte, scepticismul față de diagnostic ca atare și rezistența la orice intervenție farmacologică.
Între aceste două poziții se află, de fapt, o realitate clinică, în care decizia de a trata medicamentos ADHD urmează criterii clare și implică un proces continuu de monitorizare. ADHD este o tulburare neurodevelopmentală caracterizată prin dificultăți persistente de atenție, impulsivitate și, în unele forme, hiperactivitate motorie.
Nu este o chestiune de voință, lene sau lipsă de disciplină, este o diferență în modul în care creierul procesează recompensa, planificarea și reglarea atenției, cu o componentă genetică și baze neurobiologice documentate imagistic și biochimic. Diagnosticul corect înainte de orice decizie terapeutică este obligatoriu. ADHD poate fi confundat cu tulburări de anxietate, depresie, tulburări de somn, sindrom de stres posttraumatic sau dificultăți de învățare, afecțiuni care se pot manifesta similar, dar care necesită intervenții diferite.
Un diagnostic grăbit, fără o evaluare completă, riscă să trateze simptomul greșit cu instrumentul greșit. Decizia de a introduce medicație în tratamentul ADHD nu se ia automat la stabilirea diagnosticului, ci implică mai mulți factori evaluați împreună. Vezi aici mai multe despre tratamentul ADHD explicat de specialiști. Medicația este indicată în primul rând atunci când simptomele afectează cel puțin două domenii majore ale vieții: academic sau profesional, relațional sau viața de zi cu zi.
O persoană care se descurcă cu strategii comportamentale și de organizare nu are neapărat nevoie de farmacoterapie. La copiii preșcolari, ghidurile clinice internaționale recomandă ca primă linie intervențiile comportamentale și trainingul parental, rezervând medicația cazurilor în care acestea nu sunt suficiente. La școlari, adolescenți și adulți, raportul beneficii/riscuri al medicației este mai bine studiat și mai clar favorabil în cazurile moderate și severe.
ADHD coexistă frecvent cu anxietate, depresie, tulburări de somn sau tulburări de spectru autist. Aceste comorbidități influențează atât alegerea medicamentului, cât și ordinea în care se intervine terapeutic. Uneori, tratarea mai întâi a anxietății severe sau a depresiei poate schimba tabloul clinic suficient încât simptomele de ADHD să devină mai ușor de gestionat fără medicație. Prevalența acestei tulburări este de aproximativ 5% la copii și adolescenți și de aproximativ 2,5% la adulți, spun studiile.
Inițierea medicației pentru ADHD nu este un eveniment singular, ci începutul unui proces care necesită urmărire activă și sistematică. Medicamentele ameliorează simptomele, dar nu compensează decalajele de abilități acumulate în timp din cauza tulburării netratate. Mulți adulți diagnosticați târziu au dezvoltat strategii de evitare, stimă de sine afectată sau dificultăți relaționale care nu dispar odată cu introducerea medicației. Terapia cognitiv-comportamentală adaptată pentru ADHD este importantă în planul terapeutic.
Decizia de a trata ADHD cu medicație este una medicală, individuală și reversibilă, nu o etichetă permanentă și nici o soluție universală. Când este luată pe baza unor criterii clinice clare, cu consimțământ și urmată de monitorizare atentă, farmacoterapia poate transforma calitatea vieții unei persoane cu această tulburare.
