Născut pe 20 martie 1820 la Bârlad, Alexandru Ioan Cuza făcea parte dintr-o veche familie boierească, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza și al Sultanei, membră a familiei Cozadini de origini fanariote.
A fost trimis de tânăr la studii în Paris, Orașul luminilor, unde a înțeles necesitatea ca toți românii să se strângă laolaltă astfel încât țara lor să intre viguros în procesul modernizării și că locul ei trebuia să fie între celelalate state neatârnate ale Europei. Reîntors în Moldova, a intrat pentru 3 ani în rândurile proaspăt reînființatei armate naționale, așa cum vor face Ion. C. Brătianu și Nicolae Bălcescu în țara soră, cu toții considerând serviciul militar drept o datorie față de țară.
A ocupat slujbe în magistratură, luând prin intermediul funcției contact nemijlocit cu realitățile profunde ale țării. La 1848 s-a aflat pe baricadele revoluției, manifestând cu vigoare la Iași, în ciuda presiunilor domnitorului Mihail Sturdza, evocând exemplul iluștrilor înaintași. Este nevoit să ia calea exilului, iar în luna mai îl găsim la Adunarea de la Blaj, iar de acolo se duce în Bucovina, activând în comitetul revoluționar de la Cernăuți. În 1848-1849 a călătorit la Viena, Paris și Constantinopol. Acum a înțeles cu adevărat problemele românilor luând contact și cu fruntașii români exilați.
Apropiat al lui Griogorie Alexandru Ghica, noul domn, vine în patrie și reintră în magistratură și administrație, fiind chiar director al Ministerului Dinăuntru (Interne). Cuza se numără printre fruntașii unioniști așa cum fusese cu un deceniu înainte, în vremea revoluției. Cârmuitor de Galați, își dă demisia ca urmare a uneltirilor anti-unioniste ale caimacamului Vogoride. Reintră în armată ajungând comandant adjunct al oștirii moldovene. Pe 3 ianuarie este desemnat drept candidat al partidei naționale pentru tronul Moldovei. Pe 5 este ales. În data de 24 ianuarie devenea și domn al Valahiei.
Cuza n-a năzuit la domnie, nu s-a străduit să o dobândească, n-a căutat să-și discrediteze adversarii ca să dobândească tronul și nici pentru a-și câștiga izvor de bogăție. Firea îi dicta să fie așa. Își făcuse slujbele de până atunci cu seriozitate și mai ales cu integritate. Era foarte sociabil, înconjurat mereu de prieteni, îi plăcea să joace cărți cu aceștia. Deodată se vede aruncat într-o situație nouă, de înaltă responsabilitate. Mai mult, era cel dintâi domnitor al unei țări noi.
Patriotul onest, omul care îndeplinindu-și scrupulos sarcinile publice, nu-și drămuise timpul liber, a devenit domnitorul sigur pe el, hotărât să-și ducă misiunea pănă la capăt. A fost timp de șapte ani primul slujitor al statului și al națiunii. A cârmuit cu abnegație și dăruire dezinteresată. A fost preocupat neîncetat să dobândească pentru țara sa un loc cât mai luminos. A stat “cu fruntea sus” cum spunea un contemporan în fața reprezentanților Marilor Puteri, n-a făcut nicio concesie jignitoare concetățenilor săi. A fost patriot prin fapte, nu prin vorbe.
A fost onest, n-a pus mâna pe banul public, deși mai ales în exil a fost strâmtorat. A fost preocupat de realizarea în țară a unei administrații eficace și cinstite. Trebuie adăugat că în preajma sa s-a constituit o camarilă care a profitat de situație și și-a făcut stări necuvenite. Aceasta este singura umbră aruncată asupra unei domnii luminoase. A intervenit însă Istoria care a făcut ca Vodă să nu fie cuprins de blestemata haină a corupției. A știut ca nimeni altul să lupte pe calea diplomației, bazându-se pe oameni de seamă precum Costache Negri sau Vasile Alecsandri pentru a aduce recunoașterea internațională a Unirii înfăptuite din năzuințele poporului. Pe 24 ianuarie 1862 putem spune că prima etapă a constituirii statului național român era terminată. Aveam un guvern unic, parlament unic, o sigură capitală iar statul se numea pentru prima dată România.
Citește în continuare: http://www.istorie-pe-scurt.ro/domnitorul-alexandru-ioan-cuza/cuza_litho/
