in

„Arhitecta Prinţului Charles” – SILVIA DEMETER-LOWE: „Dacă ne rupem de trecut, de tradiţie, nu mai ştim de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Nu mai ştim cine suntem!”

După zece ani petrecuţi în Marea Britanie, s-a întors acasă pentru a-i ajuta pe români să îşi salveze „comorile”. Aşa am aflat cu toţii că „arhitecta Prinţului Charles”, mâna lui dreaptă, în proiectele de restaurare a proprietăţilor princiare din Transilvania, e româncă. O ardeleancă tenace şi ambiţioasă, pasionată de arhitectura tradiţională, care ne-a demonstrat că drumul spre Buckingham Palace trece, uneori, şi prin Scheii Braşovului –

De la Braşov, la Oxford

– Românii vă cunosc destul de puţin. Ne-aţi pu­tea spune unde a început povestea colaborării dvs. cu Prinţul de Wales?

– Povestea mea pleacă de la faptul că m-am năs­cut la Braşov, într-un oraş minunat de munte. Îmi place să spun că oraşul m-a ales pe mine, fiindcă am avut în viaţa asta două mari pasiuni, care poate n-ar fi existat dacă m-aş fi năs­cut în altă parte: sporturile de iarnă, pe care le practic de la cinci ani, şi arhitec­tu­ra. În co­pilărie, mama mă tot certa, îmi atrăgea atenţia să nu merg pe „Du­pă ziduri”, adică pe latura de nord-vest a ce­tăţii medievale a Bra­şo­vu­lui, pe unde era scur­tătura spre autobuzul care pleca spre Poiană, pentru că cir­culau tot felul de legende de b­ăgat spai­ma-n copii şi-n părinţi. Eu îi ignoram însă sfatul, fiindcă nicăieri nu aveam mai aproape cele două lucruri pe care le iubeam: de-o parte, po­vârnişul cu pinii încărcaţi de zăpadă, de alta, zidurile ce­tăţii, cu turnurile sale, ce apărau cândva căsuţele de altădată ale braşovenilor.

– Aţi reuşit să împăcaţi cele două pasiuni?

– Am făcut sport de performanţă, dar, în paralel, am urmat şi studii de arhitectură, la Universitatea „Ion Mincu” din Bucureşti. Am făcut parte din echi­pa naţională la schi şi am fost ani de zile campioana naţională a României la snowboard alpin. Pe pârtie, l-am cunoscut pe fostul meu soţ, datorită căruia am ajuns în Anglia. Aşa se face că, la 24 de ani, după ce am luat licenţa în arhitectură, la Bucureşti, am plecat să studiez doi ani la Oxford, un loc de care mă în­drăgostisem încă de la 19 ani, de la prima mea vizită în Marea Britanie. La încheierea master-ului, am avut marea şansă de a fi bene­fi­ciara bursei SPAB (Society for the Protection of Ancient Buildings) – Societatea pentru Protecţia Clă­dirilor Vechi, o bursă extrem de importantă, care în­semna ca, timp de nouă luni de zile, să călătoresc, alături de încă trei colegi, pe toate şantierele impor­tan­te din Marea Britanie, pentru a învăţa lucruri prac­tice despre restaurare de la cei mai buni meşteri din toate domeniile. În timpul acestei burse, am fost invi­taţi de Alteţa Sa Regală, Prinţul de Wales, să vizităm domeniul de la Highgrove, unde erau în desfăşurare câteva şantiere în care se impli­case unul din co­legii noştri bursieri.

– Era prima oară când v-aţi aflat faţă în faţă cu Alteţa Sa?

Da, era prima oară. Ulterior, am fost invitaţi şi la Poundbury, un proiect foarte drag Prinţului, un ex­periment urban, care-şi propunea construirea unui orăşel după model tradiţional, care să ofere lo­cui­torilor posibilitatea de a crea o comunitate, de a lucra acolo, de a petrece timp împreună, de a-şi cu­noaşte ve­cinii. E un contraexemplu pentru modelul corpo­ra­tist de astăzi, care te face să nu mai ai timp decât de birou. Prinţul Charles este un mare susţi­nător al con­servării şi restaurării arhitecturii tradi­ţio­nale. Iar An­glia este, cu siguranţă, ţara cea mai po­trivită, dacă vrei să înveţi ceva despre conservare şi reabilitare arhitecturală. Trecutul face parte din felul lor de a fi, îl preţuiesc, îl romanţează, sunt mândri de faptul că au fost un imperiu cândva, un factor civilizator în lu­me. Asta lasă, desigur, urme şi în grija pe care o poar­tă pentru patrimoniu.

– După mai bine de zece ani de Marea Britanie, iată-vă însă, din nou, la Braşov. Ce v-a făcut să vă întoarceţi în ţară?

– Întoarcerea mea se dato­rea­ză unor proiecte în care m-am implicat, alături de Fun­daţia „Mihai Emi­nescu”, fun­da­ţie aflată sub patronajul Alteţei Sale. S-a întâmplat să mă în­drăgostesc de satul Meşendorf (Dacia), din judeţul Braşov, şi aproape din impuls, am cum­pă­rat o căsuţă aflată în paragină. Era atât de frumoasă şi era pur şi simplu păcat să dispară. Am cumpărat-o, fără să ştiu exact ce urma să fac, fiindcă trebuia să mă întorc în Anglia. Gândul mi-a rămas însă la ea, aşa că, după o vreme, în 2008, am revenit în România să o res­ta­urez, fără să ştiu pentru cât timp. Şi iată-mă că sunt în­că aici. Între timp, am mai cumpărat o casă superbă din sat, fiindcă m-am îndră­gostit de o presă de stru­guri, care exista în gospo­dărie, una din suratele celei care se află, azi, la Mu­zeul Satului din Bucureşti. Şi fiindcă, la un moment dat, aveam două şantiere des­chise, am ajuns să orga­nizez ateliere de lucru la Me­şendorf pentru studenţi şi tineri arhitecţi. Am avut parte de o experienţă ex­traordinară cu acea bursă SPAB, şi mi-am dorit foarte mult să pot, la rândul meu, să le ofer celor ti­neri mă­car un stagiu de o săptămână, ca să-i ajut să-şi descopere pasiunea pentru ceea ce presupune a construi. Nu putem să proiectăm fără să înţelegem ce înseamnă a construi.

Acasă la Prinţul Charles

– Vă propun să vorbim un pic şi de casa de vacanţă a Prinţului Charles, de la Valea Ză­lanului, proiect de care v-aţi ocupat per­so­nal şi care a fost nominalizat şi la Bienala de Arhitectură.

– Intenţia Prinţului Charles a fost, de la bun în­ceput, să găsească o gospodărie tradi­ţio­nală, pe care să o rea­biliteze, transfor­mând-o în casă de oaspeţi, şi care să devină, pentru ceilalţi membri ai comunităţii, şi nu nu­mai, un exemplu de bune practici, în ce pri­veşte reabilitarea clădirilor vechi. Deşi Valea Zăla­nului a devenit cuibul Prinţului Charles, atunci când vine în vacanţă în Ro­mânia, casa e deschisă tuturor, în regim de pen­siune. Pentru că una din dorinţele Prin­ţului a fost de a evidenţia beneficiile unui tu­rism ecologic, rural, într-o ţară cu atât de mult potenţial.

– Cine a ales locul?

– Toţi cei implicaţi am avut o contribuţie, dar cea esenţială a aparţinut Contelui Tibor Kal­noky, de la Micloşoara, prieten al Prin­ţului Charles, pe care acesta îl vizitează an de an. Satul Valea Zăla­nului din Covasna a fost înte­me­iat de o comunitate de sticlari, aduşi de undeva de prin părţile Boemiei, de către pre­de­cesorii familiei Kalnoky. Până când a ars, dintr-un accident, glăjăria a func­ţio­nat şi chiar a furnizat sticlă, pentru Biserica Neagră din Braşov. Azi, s-a pierdut cu totul tradiţia locală în sticlărie, iar comunitatea a devenit 100% agrară.

– Aţi putea descrie cititorilor noştri aşezarea?

– Dacă există vreun loc în România în care poţi simţi pacea, pot spune cu mâna pe inimă că ăla e Valea Zălanului. Imaginaţi-vă o gospodărie la capătul unui sat, aşezat pe o vale splendidă, cu versanţi abrupţi, acoperiţi de pajişti. În spate are o pădure superbă, de foioase, în faţă curge un pârâiaş, iar în iarbă e o explozie de flori. Un bo­tanist a constatat că pe un singur metru pătrat de acolo sunt în jur de 50 de specii de plante. E, dealtfel, unul din motivele pen­tru care Alteţa Sa vine în Ro­mâ­nia, în perioada mai-iunie. Când am ajuns eu prima oară, gospodăria încă nu era achiziţionată. Mai locuia acolo o bătrână mărunţică, care-şi spărgea sin­gură lemnele cu un topor mai mare decât ea şi care, draga de ea, abia mai îngrijea o văcuţă şi doi câini. Am încercat să conser­văm cât mai mult din substanţa originală, am schim­bat lemnul doar unde era putred, am şi reciclat foarte mult folosind lemn, ferestre şi uşi de la alte case din zonă, care se aflau într-o stare avansată de degradare şi nu mai puteau fi salvate. În fostul grajd se află acum sufrageria, podul unde se păstra fânul a fost deschis şi transformat într-o galerie, pentru încălzire s-au instalat un şemineu şi sobe de teracotă (dar exis­tă ca variantă de siguranţă şi încălzire centrală, şi încălzire prin pardoseală). Iar în ce priveşte decora­ţiu­nile interioare – mobila, textilele -, iniţiativa apar­ţine familiei Kalnoky. Alteţei Sale i-a plăcut foarte mult ce au făcut dânşii la Miclo­şoara şi a mers pe mâna lor. Sunt în marea majoritate obiecte autentice, recuperate din târguri şi din anticariate.

– Cum vă explicaţi că, dintre toate locurile din lume, Prinţul Charles a ales tocmai România, pen­tru vacanţele sale?

– Nu aş putea să spun cât de des vizitează alte locuri, dar pot să înţeleg plăcerea de a veni în Româ­nia. Nu doar pentru peisajele extraordinare, care par rupte, pur şi simplu, din rai, ci şi pentru faptul că aici tradiţiile sunt încă vii, nu ţin de muzeu, ca în Occi­dent. Încă mai există o autenticitate a vieţii în comu­nităţile săteşti, care în altă parte s-a pierdut cu totul. Unde, în Europa, mai poţi vedea oamenii, ducân­du-se duminică de duminică la biserică, în port popular? Apoi, cred că un alt motiv pentru care vine în Româ­nia, e şi pentru că România înseamnă va­canţă, în­seam­nă să lase toate cutumele princiare în urmă. Aici, e puţin cunoscut. Poate fi în largul său, poa­te să se bucure de natu­raleţea oamenilor şi să vorbească li­ber cu ei. Întotdeauna este înconjurat de un grup de prieteni, se odihneşte în casele a căror rea­bi­litare a sprijinit-o, face drumeţii şi călătoreşte în di­verse locuri din ţară. Vizitele Prinţului Charles în România sunt particulare, n-au nimic oficial, nu au existat între noi formalităţi, şi mă bucur enorm că am avut privi­legiul să-l cunosc în aceste circumstanţe. Am des­coperit un om şarmant, foarte des­chis. Ne-am găsit multe puncte comune în discuţiile noastre, fiindcă Alteţa Sa e un apărător în­fo­cat al arhitecturii tradiţio­nale şi al valorilor tradiţionale, în general. Am avut onoarea să ne facă o vizită şi la Me­şendorf, la cele două căsuţe frumoase, unde, alături de Fundaţia Pro Patrimoniu, a sprijinit lucră­rile de reabilitare a presei de struguri. Anul acesta a venit şi la Braşov, tot în vizită privată. De la cineva care a văzut toată lumea asta ne-am fi putut aştepta să fie bla­zat în faţa unui orăşel transilvănean. Dar ca întotdeauna, cu deschi­derea lui enormă faţă de România, a fost sincer curios şi încântat de tot ce a văzut.

Porţile Braşovului

– O plimbare alături de Prinţul Charles e, poate, şi o ocazie de a privi oraşul natal prin ochii unui occidental. Cum aţi regăsit Braşovul, după un dece­niu petrecut în Marea Britanie?

– Braşovenii, ca marea majoritate a românilor, au fost prea prinşi în dorinţa lor de a absorbi tot ce ţine de cultura din Vest şi au pierdut din vedere, adesea, ce era cu adevărat valoros chiar în ograda lor. Pentru unii, valorile tradiţionale erau asociate cu propa­ganda co­munistă. Pe de altă parte, modelul capitalist, cu spe­culaţiile imobiliare, a dus la apariţia unor cons­trucţii şi ansambluri hidoase, care au deformat oraşul. Dacă mai sunt şi braşoveni care încep să preţuiască ce e vechi şi autentic, asta se datorează, culmea, tot occi­dentalilor care le trec pragul, care au pierdut deja toate aceste lucruri şi vor să le regăsească.

– Aţi iniţiat un proiect, „Porţile Braşovului”, care le-a dat braşovenilor un motiv în plus să fie mândri de oraşul lor. Le puteţi spune cititorilor des­pre ce e vorba?

– Nişte vecini braşoveni, ştiind cu ce mă ocup, m-au rugat să-i ajut să-şi salveze poarta lor istorică de lemn, de la intrare, fiindcă celelalte fa­mi­lii din curte ar fi vrut o poartă nouă, după mo­de­lul la modă din metal cu plexi­glas. Am prezentat situaţia în ca­drul unei întâlniri de board, la Fun­daţia Pro Pa­trimoniu, iar dom­niile lor, Prinţul Şerban Cantacuzino şi Prinţesa Marina Sturza, nişte oa­meni absolut extraordinari, au fost bucu­roşi să sprijine această ini­ţia­tivă. Am găsit o echipă de meşteri foarte buni care au recondiţionat această poartă. Lo­ca­tarii sunt foarte mândri, nu există zi să nu treacă un turist să se fotografieze cu ea. Ne-am trezit, imediat după, inun­daţi de cereri. Azi mă bucur să constat că pro­iectul continuă de mai bine de patru ani.

– Satele istorice din Elveţia au parte de regle­mentări specifice de renovare şi restaurare. De ce nu se poate bucura şi România de astfel de legi?

– Dar există legi foarte bune şi la noi! Ce nu există sunt re­sursele pentru imple­men­tarea lor. Statul nu-şi per­mite să an­gajeze numărul de specialişti necesar şi nu-şi permite nici darea în ju­decată în caz de ne­res­pectare a legii. Pe de altă parte, proce­du­ra de au­torizare pen­tru o lu­crare e stufoasă, costi­si­toare şi poate dura mult, încât multă lume pre­feră să plătească amen­da de­cât să aştepte ani. Şi, pes­te toate, ducem şi lipsă de specia­lişti. Sunt foarte puţini arhitecţi ates­taţi şi, dintre cei ates­taţi, foarte puţini interesaţi cu ade­vă­rat să lupte pentru păs­trarea patrimoniului.

Pledoarie

– Se tot vorbeşte de păs­trarea tradiţiilor, a de­venit aproape un cli­şeu. Până la urmă, de ce e atât de important să luptăm pentru au­ten­ti­citate şi pen­­tru valorile vechi?

– Vă povestesc o în­tâmplare foarte perso­nală, care pe mine, una, m-a făcut să înţeleg exact despre ce e vorba. Într-o zi, într-una din călătoriile mele sportive, am dormit într-o cameră cu draperii foarte groase, care, odată trase, făceau un întuneric-beznă. În timpul nopţii, m-am trezit pentru câteva clipe şi am trăit unul din cele mai terifiante momente din viaţa mea. Am simţit frică, o frică ancestrală, eram ca un computer care nu-şi putea da reboot, fiindcă nu aveam niciun fel de reper de care să mă agăţ. Nu ştiam nici măcar ce fel de fiinţă sunt, mă simţeam doar o conştiinţă suspendată în uni­vers. Cred că ăla a fost cu adevărat momentul în care am în­ţeles profund de ce trecutul e atât de im­portant. Dacă ne rupem de trecut, de tra­diţie, nu mai ştim de unde ve­nim şi încotro ne în­dreptăm. Deci nu mai ştim cine suntem. Trecutul ne defineşte, ne dă o iden­titate, ne dă nişte repere. Iar arhitectura este concre­ti­zarea aces­tor repere, în piatră, în zidărie. O casă e întot­deauna mult mai mult decât zidu­rile ei. Poartă istoria şi destinele celor care au trăit în ea.

– Ar putea fi arhitectura ecologică, tra­diţională, un model valabil şi pentru zilele noastre?

– Până la urmă, chiar lăsând deoparte discuţia despre identitate sau despre mândria apartenenţei la un loc, e un adevăr atestat fap­tul că locuinţele tradi­ţio­nale sunt mult mai sănătoase decât cele noi. Materialele şi tehni­cile tradiţionale creează o anve­lo­pă care res­piră, aşa cum respiră şi pielea noastră, în timp ce tehnicile moderne au tendinţa de a etan­şeiza. Aşa cum nu ne îmbrăcăm într-un sac de plastic, tot aşa ar trebui să ne gândim de două ori înainte de a în­veli clădirea în polistiren, de a pune ferestre de PVC şi de a o acoperi cu tablă. S-au făcut studii care arată că toată această anvelopare e foarte nesănă­toasă, se ajunge la un nivel de poluare la interior chiar mai mare decât la exterior. Apoi, de ce n-ar fi valabil şi azi acest model, când casele tradiţionale au fost întot­deauna construite după principiul dura­bi­lităţii? O casă era făcută să dureze peste o sută de ani: lem­nul care se utiliza era ales, se aştepta să ajungă la matu­ritate, se tăia după un ritual, în anumite faze ale lunii, care influenţau cantitatea de sevă din trunchi. De asemenea, structurile tradiţionale din lemn se pot desface oricând şi se pot monta în altă parte. Dacă, aşa cum spune expresia englezească, o casă are pă­lărie bună şi papuci buni, adică o fundaţie solidă şi un acoperiş de calitate, ea poate dura sute de ani. Ca să închei pledoaria mea pentru casele tradiţionale, o să vă mai spun şi că ele mai au la temelie un ingredient miraculos. Au fost ridicate cu suflet şi cu credinţă. Cu gândul la urmaşi.

Clara Maria

– Mai faceţi şi azi sport de per­for­manţă?

– Nu, am în­che­iat în plină glorie, la 27 de ani, în 2001, când după o pres­taţie foarte bună în tot acel sezon, am reuşit să obţin titlul de cam­pioană overall a Americii de Sud, la bordercross, la Cupa Conti­nen­tală. M-am retras fiindcă îmi doream să petrec timp mai mult cu familia, vi­sam să am un copil pentru care, iată, a trebuit să mai aştept 14 ani. Micuţa Cla­ra Maria abia a ve­nit pe lume şi e o binecuvântare de copil. Acum mă ocup exclusiv de ar­hi­tectură, pe care nu o văd însă ca pe o meserie, ci ca pe o foarte mare pasiu­ne. A pornit dintr-o pasiune şi continuă să fie o pa­siune şi cred că n-aş fi putut s-o fac, dacă n-aş fi im­­pli­cat aceeaşi tenacitate care mi se cerea şi în sport.

– Iată-ne la Braşov, în casa dvs., aflată într-una din cele mai frumoase zone din Schei. Vă mai bate gân­dul întoarcerii în Anglia?

– Da, dorul de Anglia există încă, dar eu sunt şi cetăţean britanic şi gândul că pot merge oricând acolo mă linişteşte cumva. Deocamdată, sunt prinsă aici. Am ce face, dar sunt aproape convinsă că atunci când voi păşi din nou pe pământurile britanice, va fi ca şi cum n-aş fi fost niciodată plecată.


Sursă articol: http://www.formula-as.ro/

Articol publicat de Laurențiu Barbu

Promovarea memoriei colective pentru conservarea identității românești!