La începutul lui 1462 Vlad Țepeș atacă posesiunile turcești de la Dunăre. În fruntea unei armate uriașe -a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul- în primăvara lui 1462 sultanul s-a îndreptat spre Dunăre pentru a pedepsi cutezanța voievodului, decis să-l înfrunte.
Lipsit de sprijin extern în fața primejdiei ce-i amenința țara, Țepeș a recurs la tactica tradițională în asemenea împrejurări: a trimis în regiunile adăpostite bătrânii, femeile și copiii, i-a adunat sub steagurile sale pe toți bărbații și tinerii de la 12 ani în sus și s-a dat ordin să fie pustiit tot în calea invadatorilor, pentru ca acesta să fie lipsit de mijloacele de aprovizionare. În vreme ce oastea sa număra până la 30.000 de oameni, efectivele turcești urcau până la 100.000-150.000 de luptători și 175 de vase militare. O parte a oastei turcești a fost transportată pe mare, iar apoi a pătruns pe Dunăre până la Brăila, ”oraș al dacilor”(adică al Valahiei), în care, conform spuselor cronicarului bizantin Chalcocondil, se făcea comerț ”mai mare decât în toate orașele țării”, având însă în plan și cucerirea Chiliei. Grosul oștirii turcești a trecut pe la Turnu Măgurele, oștenii lui Țepeș nereușind să o oprească în dreapta fluviului. Voievodul a lăsat-o să înainteze prin țara pustiită, lovind prin surprindere detașamentele care se depărtau de tabără în căutare de hrană, apă, întregind cu sabia opera nimicitoare a foametei.
Având în vedere superioritatea zdrobitoare a inamicului, domnul român a aplicat tactica hărțuielii și ”pârjolirii pământului”, mai ales pe drumul Târgoviștei, cât mai departe, în munți, evacuând populația civilă din calea invaziei vrăjmașe. Un martor ocular, ienicer turc revenit în tabăra creștină, consemna că ”deși voievodul român avea o oaste mică și pretutindeni eram cu mare grijă și ne îngropam în fiecare noapte în șanțuri, totuși nu puteam fi siguri”, apariția lui Dracula fiind posibilă în cele mai neașteptate situații. Vizirul Mahmud s-ar fi exprimat chiar cu acel prilej că dacă voievodul muntean ”ar avea o oaste însemnată, s-ar putea să ajungă la o mare putere”.
În această atmosferă apăsătoare, în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc o mare lovitură a lui Vlad Țepeș: atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze oastea otomană, atac despre care povestesc toate izvoarele referitoare la campania din 1462. Vlad Țepeș a ales momentul cu multă iscusință: după un marș istovitor de 10-12 zile printr-o țară necunoscută, în care din orice parte putea să apară dușmanul prin surprindere, oastea turcească pe care ”abia o ducea pământul” își rărise simțitor rândurile, întrucât mulți turci fuseseră uciși în luptele de hărțuială. Românii s-au îmbrăcat în starie otomane pentru a spori confuzia în tabăra inamică. Acest faimos atac de noapte a produs pierderi însemnate inamicului, izvoarele indică exagerat 50.000 poate chiar 100.000 de otomani. Atacul a început “la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața” și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documente. Unele surse spun că valahii au ucis un număr mare de turci, iar altele susțin că pierderile de vieți otomane au fost minime. Un număr mare de cai și cămile au fost ucise.
Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit Galeș, care a condus un atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată și că nu a fost suficient de îndrăzneț să cauzeze devastarea așteptată în tabăra otomană. Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit pe valahi, reușind să ucidă 1.000-2.000 din ei. Pierderile totale s-au situat la circa 5.000 de partea valahilor și aproximativ 15.000 de otomani. Ca efect al bătăliei ”pierzând în acea noapte orice încredere în privința armatei sale, sultanul a părăsit pe ascuns tabăra, luând-o la fugă în chip rușinos”. Convins de sfătuitorii săi să revină în tabără și văzând ”mare pierdere suferită de ai săi”, Mahomed al II-lea ”s-a grăbit să se întoarcă pe unde venise” dând ordine de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși înainte sau în timpul bătăliei. În fața acestei sinistre priveliști, turcii ”s-au înspăimântat foarte”, iar sultanul a recunoscut că ”nu poate să ia țara unui bărbat care face așa de mari lucruri” și care ”ar fi vrednic de mai mult”.
Cu excepția cronicilor trucești, toate celelalte izvoare măsturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit ”să se întoarcă în fugă peste Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul”. Oastea turcă s-a îndreptat spre fluviu așa de repede, încât la 11 iulie sultanul ajunsese la Adrianopol. În timpul retragerii precipitate peste Dunăre, turcii era loviți permanent prin surprindere de oștile române, ceea ce mărea spaima invadatorilor. ”Taberei îi era, ce-i drept, frică de dacii(românii) care întru nimic cu mai puțină îndrăzneală făceau câte o mare ispravă, iar turcii au trecut în mare grabă peste Istru”. Oastea turcească, retrăgându-se în debandadă ”fără nici un semn de victorie” a fost văzută de un albanez. Fugit din Adrianopole unde făcuse robie trucească, martorul arată că resturile turcești veniseră pe jos, într-o stare jalnică, deoarece caii muriseră de foame și sete. Căutând să calmeze spiritele agitate, sultanul a încercat să le ridice moralul prin ”unele manifestări de veselie”, urmărind ”să-i facă pe supușii săi să creadă că stăpânul lor s-ar fi întors victorios”.
Sursa articol: http://www.istorie-pe-scurt.ro/
