Bătălia de la Posada a fost menţionată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum şi alte lucrări ungare, poloneze şi germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.
De asemenea, bătălia mai este pomenită şi în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde şi alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este menţionat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna iniţial un loc greu accesibil şi apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul şi Sigismund de Luxemburg.
Astfel, două dintre acestea (datate 1408 şi 1438) vorbesc despre „munţii zişi ai Posadei”, deşi într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munţilor, zise în vorbirea obişnuită [locală] posada, prin nişte strâmtori şi poteci înguste, strânse între tufişuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă şi încetăţenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 şi cea din 1330 s-ar fi desfăşurat în aceleaşi locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
Deși vasal al regelui Ungariei, așa cum este numit în mai multe documente ale vremii, Basarab dăduse destule semne de rebeliune față de cel ce ar fi trebuit să îi fie suveran, Carol Robert de Anjou.
În anul 1323, Basarab îl sprijină militar pe țarul bulgar Mihail Sisman în lupta împotriva Imperiul Bizantin, o acțiune ce încălca vasalitatea față de regele Ungariei. Un document emis de rege la 18 iunie 1325 îl numește pe voievodul muntean „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” deoarece domnitorul român ocupase Banatul de Severin.
La 28 iulie 1330, voievodul muntean este alături de același Mihai Sisman în lupta de la Velbuzd, împotriva regelui sârb Ștefan Decanski, un aliat al lui Carol Robert de Anjou. Probabil, acesta a și fost motivul pentru care regele ungur decide să dea o lecție rebelului valah și să îl îndepărteze de la domnie.
Trecuseră doar câteva săptămâni de la înfrângerea vlaho-bulgarilor de la Velbuzd și Carol dă ordinul de adunare a armatei celei mari a Ungariei. Dorința regelui de victorie era atât de mare încât nu a ținut cont că 8000 dintre cei mai buni cavaleri unguri se aflau în Polonia, luptând împotriva cavalerilor teutoni. Nici timpul scurt acordat mobilizării nu era de partea sa. Totuși, circa 30.000 de cavaleri, cu mult mai mult decât putea strânge valahul, luau drumul Țării Românești.
Dionisie Szecsi, castelan de Mehadia, și voievodul Transilvaniei, Tamaș Szecsenyi, figuri importante în statul maghiar, se aflau alături de rege. Primului îi fusese promis Severinul, în timp ce al doilea urma să primească o mare parte din Valahia.
Încă de la înceutul campaniei, cetatea Severinului cade. Basarab I a cerut pacea regelui Carol Robert de Anjou oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint, adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari, Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai să vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”. Carol îl refuză, însă, și îl amenință teatral că “îl va scoate de barba, din munții lui, ca pe un urs”.
În timp ce Basarab își adună oastea, circa 10.000 de osteni, țărani și cavaleri, preferând să se ascundă în munți și să ducă o tactică de hărțuire, mândra armată ungară mărșăluia către Castrul Argys (Curtea de Argeș) reședința domnului muntean. Severinul cade primul iar Curtea de Argeș este incendiată de regele răzbunător. Bolile și lipsurile armatei cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab îl silesc pe Carol Robert să ceară retragerea.
Nu era chiar victoria zdrobitoare pe care și-o dorise, dar era o lecție pe care valahul ar fi trebuit să o înțeleagă pentru totdeauna. Drumul de întoarcere al învingătorilor nu este cunoscut nici astăzi, Posada rămânând o locație enigmatică, posibil Munții Cernei, Țara Loviștei sau masivul Făgăraș. Cert este că Basarab, înțelegând că aceasta este singură lui șansă de a învinge floarea cavalerilor unguri, acționează fără să stea în dubii. În misterioasa trecătoare de la Posada, el tăie copacii astfel încât să poate fi prăvăliți peste dușmanii săi la o simplă împingere.
Mii de pietre sunt strânse cu același scop pe marginea prăpastiei. Prin păduri, arcașii și călăreții săi nu așteptau decât semnalul de atac. Iar acesta nu a întârziat să apăra.
La 9 noiembrie 1330, Basarab lansează atacul surpriză asupra ungurilor. Și ce mai surpriză a fost pe cei care se considerau învingători. Mii de cavaleri își pierd viața încă din prima zi a luptelor. Zdrobiți sub pietre și trunchiuri de copaci, străpunși de miile de săgeți valahe, ei văd cum victoria lor se transformă într-o înfrângere catastrofală.
Măcelul durează până pe 12 noiembrie, iar din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflăm că apogeul luptei a fost acela în care cavalerii valahi (nicidecum țăranii) au șarjat în mod repetat asupra supraviețuitorilor. Regele ungur este salvat cu prețul vieții gărzilor sale personale și scăpa doar după ce își schimbă hainele cu Desev, fiul lui Dionisie, “cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”.
Important de menționat este că, deși în gravurile vremii, valahii apar îmbrăcați în sumane și purtând straie țărănești, este greu de crezut că doar cu o armată de țărani, Basarab ar fi putut învinge una dintre cele mai mari armate ale Europei.
Mult mai probabilă pare ipoteză în care cavalerii valahi ar fi fost unii atrenati și echipați asemenea celor occidentali, ei constituind nucleul armatei regulate. Ca o dovadă, Radu I, nepotul lui Basarab este reprezentat pe monede în armură vestică. Tot el comandase de la Veneția 11.000 de cămăși de zale (plătită cu bani grei), ori astfel de armuri nu erau destinate unei armate formată exclusiv din țărani. Să reamintim că Basarab luptase alături de Mihail Sisman împotriva bizantinilor și sârbilor. Să fi făcut oare aceste expediții de luptă cu o armată de țărani?
Aproape toți cavalerii unguri au fost uciși în strâmtoarea Posadei, oferind posterității una dintre cele mai mari și mai rușinoase înfrângeri din istoria Ungariei. Regele Carol Robert de Anjou nu a mai intrat niciodată în Valahia și nici nu a mai încercat să lupte împotriva lui Basarab. Țara Românească se născuse iar visul Ungariei de a atinge Marea Neagră se sfârșise pentru totdeauna.
