În 1857 Bucureştiul devenea primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant. Era o soluţie mult mai ieftină şi mai sigură decât cele folosite până atunci.
În 1822, în Rusia, fraţii Dubinin distilează rudimentar ţiţei în cazane. La noi, farmacistul C. Theodor din Iaşi obţinuse petrol lampant încă din 1833, dar nu a valorificat descoperirea.În anul 1840 apare la Lucăceşti, în Moldova, prima distilerie de ţiţei, numită găzărie, căreia îi urmează altele, toate de capacităţi derizorii şi rudimentare. În 1848, Douazeci de ani mai târziu, la Bucureşti, spiţerul Curţii, Adolf Steege, obţine după o reţetă franţuzească, prindistilare în alambicul pentru esenţe de flori şi plante, gaz lichid, care se dovedeşte un buncombustibil pentru iluminat. Era folosit de mulţi negustori pentru iluminat în prăvălii. Municipalitatea hotărăşte să înlocuiască iluminatul cu lumânări de seu cu noul produs, dar cantităţile necesare erau greu de asigurat cu instalaţiile existente şi în scurt timp se renunţă. În 1855 se introduce iluminatul cu ulei de rapiţă, dar sistemul este costisitor, nepractic şi neigienic.
Între timp, la îndemnul unui profesor de la Sfântul Sava, Mihai Alexe, Steege se asociază cu Teodor Mehedinţeanu, un ploieştean, şi continuă experienţele de laborator. Produsul obţinut dădea o lumină vie şi fără miros. La 21 februarie 1856, prin Oficiu domnesc nr. 160, prinţul caimacam al Ţării Româneşti aproba iluminarea Capitalei cu „idrocarbură“. Comisia formată din S. Marcovici, Al. Orăscu, Petrache Poenaru, G. Filipescu şi N. Păcheanu acceptă la 22 martie 1856 iluminarea cu ulei lampant. Teodor Mehedinţeanu participă la licitaţia pentru iluminatul Bucureştiului organizată în 28-31iulie 1856, oferindu-se să asigure serviciul la preţul de 335 lei pe an de fiecare felinar sau lampă, în vreme ce ceilalţi participanţi, care foloseau ulei de rapiţă sau de nucă, cereau 600 de lei de felinar, pe an. Oferta lui este aprobată şi la 8 octombrie s-a încheiat contractul. Numărul total de lămpi era de 1.000: 772, care foloseau ulei de rapiţă, urma să fie adaptate, iar restul trebuia aduse din străinătate. Pentru adaptare se prevedeau 26 lei, pentru cele din import 106 lei.
După câştigarea licitaţiei, Teodor Mehedinţeanupleacă în Germania şi ia legătura cu firma Moltrecht, care construia cazane pentru distilarea şisturilor bituminoase. Apreciind proiectul lui Teodor, nemţii acceptă să construiască instalaţiile cerute. Fratele lui, Marin, va comanda cazanele şi în decembrie 1856 începe construcţia „fabricii de gaz“. Instalaţiile erau destul de primitive, cazanele cilindrice din fier sau fontă fiind încălzite direct cu foc cu lemne. Din cazanele de distilare, vaporii erau îndreptaţi pe serpentine de cupru sau fontă, iar rafinarea se făcea cu leşie, prin agitaţie manuală. Păcuraera adusă în butoaie, transportată cu căruţele.
A existat o discuţie în legătură cu amplasarea „fabricii de gaz“. S-a crezut iniţial că a funcţionat în comuna Râfov. O mai atentă analiză a documentelor a arătat că aceasta era amplasată în oraşul Ploieşti, la bariera Râfov, în apropierea Gării de Sud, pe strada Buna Vestire nr. 174, peste drum de actualul spital veterinar. Ocupând o suprafaţă de 4 ha, „fabrica de gaz“ prelucra 2.710 t pe an, cam 7,5 t pe zi. Capacitatea ei de prelucrare depăşea cam de 10 ori producţia de petrol a ţării. O altă prioritate românească: în statisticile internaţionale, suntem primii din lume care apărem în mod oficial cu o producţie industrială de ţiţei, de 275 t.
Contractul semnat de Teodor Mehedinţeanu la 8 octombrie 1856 avea o durată de patru ani, iar instalarea lămpilor şi iluminatul trebuia să se facă în cinci luni de la semnarea contractului. Dificultăţile întâmpinate au făcut ca procesul să întârzie cu un an. Iluminarea s-a făcut treptat, pe măsură ce soseau lămpile comandate în străinătate. Primele lămpi cu ulei lampant au fost instalate şi aprinse la sfârşitul anului 1856. Potrivit contractului, iluminarea se făcea doar 290 nopţi din an: 23 de nopţi în lunile aprilie-iulie, şi 24 în martie, septembrie şi octombrie şi 26 în lunile noiembrie-februarie. Se considera că lumina lunii ajungea pentru restul zilelor din lună. Municipalitatea indica străzile unde se instalau stâlpii, la o distanţă de 30 stânjeni. S-au iluminat străzile principale, cele pe care locuiau notabilităţi, grădinile publice, barierele oraşului.
Abia în 1859 s-a introdus şi pe străzile Vienei iluminatul cu petrol lampant (gara oraşului era iluminată cu petrol lampant încă din 1856). Cu un an înainte, oraşul Iaşi cunoscuse şi el strălucirea lămpilor cu petrol lampant, fiind deci al doilea din lume. În contractul încheiat la 30 decembrie 1857 pentru iluminarea străzilor oraşului, s-a preferat petrolul lampant produs în ţară, respingându-se scrisoarea firmei H. et A. Hille din Vinea, care propunea să aducă combustibilul de la Viena. Au urmat în 1859 Craiova şi în 1860 Ploieşti.
Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
Sursa: eualegromania.ro
