Pe 27 iunie 1940 Carol al II-lea este trezit din somn la ora 2 noaptea de Ernest Urdăreanu care îi spune că Moscova a trimis o notă ultimativă. Abia la ora 7 dimineața a fost primit textul complet. Regele notează în jurnal că “această știre m-a trăznit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad.”
Prima grijă a suveranului nu a fost să discute cu factorii responsabili asupra situației create ci să asiste între 8 și 8.45 la examenul de bacalaureat al fiului său. De abia la ora 9 s-a întâlnit cu oamenii politici. Carol s-a pronunțat pentru rezistență. “Nu pot concepe ca suveran al țării să cedez teritorii care sunt hotărât, și de fapt istoric, românești.” I-a consultat pe reprezentanții Italiei și Germaniei care l-au sfătuit să cedeze. Ilcuș și Țenescu, oameni ai armatei spuneau că țara nu poate rezista pe trei fronturi. În momentul crucial al istoriei României, armata, în care Carol își infiltrase protejații se dovedea neputincioasă. Pentru discutarea situației a fost convocat la ora 12 un Consiliu de Coroană. Împotriva cedării s-au pronunțat 11 oameni (cei mai importanți fiind Nicolae Iorga, Victor Antonescu și Ernest Urdăreanu). Patru au fost pentru discuții cu partea sovietică (istoricul Constantin C. Giurescu). Dintre cei 12 rămași, 11 au fost pentru cedare iar unul, primul ministru Tătărescu s-a abținut. S-a convenit la trimiterea unui răspuns prin care să se treacă la negocieri.
Regele din nou era ocupat cu altceva. “Se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiță și declararea lor ca bacalaureați, după care am oferit băieților câte o tabacheră și lui Mihăiță “Ordinul Pentru Merit” și alte decorații profesorilor și lui (Petre) Andrei (Ministrul Educației Naționale), care a prezidat comisiunea. A avut loc pe urmă masa pentru noii promovați și profesorii lor. Oricine își poate închipui (ce) a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La șampanie am ținut un logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoționat atât de bacalaureatul lui Mihăiță, cât și de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiță, cu glas tare, a citit cuvântarea pregătită de seara.”
Între timp au sosit răspunsurile diplomatice de la Berlin, Roma, Ankara, Atena și Belgrad. România era singură, ba mai mult Germania și Italia insistau să satisfacem cererile. S-a convocat o nouă ședință a Consiliului de Coroană la ora 24. De data aceasta a fost un vot expectativ (Victor Antonescu) și doar 6 împotrivă. Despre ei, Carol al II-lea scria: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” Restul au fost pentru cedare. Un rol important în luarea hotărârii l-a avut generalul Florea Țenescu, șeful Statului Major, care a arătat că România nu dispunea de forțele materiale pentru o rezistență militară de durată. Carol nota: “am ieșit din el (Consiliul de Coroană) amărât și dezgustat. Am avut un sentiment oribil astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci astfel mergem la dezastru sigur.”
Pe 28 a venit și cel din urmă ultimatum sovietic. România pierdea Basarabia. La 30 iunie regele nota: “Știrile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate am avut dreptate cu așa-zisa reorganizare a F.R.N. (Frontul Renașterii Naționale, partid creat de rege). Mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice. Incidente cu populația, mai ales cea evreiască, au avut loc peste tot. S-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare. Ritmul înaintării Armatei Roșii a depășit cu mult planul stabilit.” Pe 3 iulie a fost declarat doliu național. Cinematografele și teatrele au fost închise, în biserici s-au ținut slujbe pentru cei căzuți sub stăpânirea bolșevicilor, tuturor locuitorilor li s-a cerut să îngenuncheze și să păstreze câteva momente de reculegere.
