Intrarea în turn era poziționată la o înălțime apreciabilă, de circa șapte metri, ceea ce făcea imposibilă pătrunderea prin surprindere a oaspeților nedoriți, veniți cu gânduri rele. Militarii care efectuau serviciul permanent de veghe în acest obiectiv pătrundeau înăuntru după ce escaladau o scară, care putea fi îndepărtată. Turnul a fost înconjurat, ca mijloc suplimentar de protecție, de un șanț adânc.
Prin poziția sa bine aleasă, „turnul lui Ovidiu” oferea ostașilor posibilitatea de a scruta depărtările și a detecta, la timp, orice deplasări suspecte ale unor grupuri de oameni sau ale unor corpuri de oaste. Din vârful „turnului lui Ovidiu” putea fi observată valea Sebeșului, până departe.
Data exactă a construirii sale nu mai este cunoscută. Se apreciază că turnul a fost clădit în secolul XIV. O primă atestare documentară a sa datează de la jumătatea secolului XV, ca fiind parte din patrimoniul unor nobili unguri. Săpăturile arheologice au dus la identificarea unor elemente materiale datând din perioada Imperiului Roman. Având în vedere poziționarea strategică, n-ar fi exlus ca în același loc să fi existat un alt turn de observație, mai vechi, datând din perioada stăpânirii (asupririi) romane. De altfel, unele dintre blocurile de calcar înglobate în structura actualului turn provin dintr-o mult mai veche construcție. Astăzi, obiectivul este înscris pe lista monumentelor istorice.
Când auzi pentru întâia oară despre „turnul lui Ovidiu” te gândești la marele poet exilat de către împăratul Augustus la țărmurile Pontului Euxin, în anticul Tomis. Și te întrebi, de îndată, ce-ar fi putut căuta Publius Ovidius Naso la o așa distanță de cetatea sa de exil, acolo unde debarcase pentru a nu se mai înapoia nicicând la Roma.
Faimosul poet al Pontului a primit sentința de exilare în primul deceniu al erei noastre. O perioadă în care cetățenii Romei nici nu visau să se poată plimba ca la ei acasă prin regiunea de amplasament a actualului „turn al lui Ovidiu”. Să nu uităm că războaiele daco-romane, finalizate prin cucerirea unei mici părți din Dacia, au avut loc abia peste un secol.
Așadar, geto-dacii erau stăpâni absoluți ai acestor meleaguri iar romanii nu se simțeau încă în stare să le ofere „pax romana” dârjilor noștri strămoși… în schimbul aurului, grânelor și vitelor. Drumurile, în măsura în care existau, erau, acum 2000 de ani, extrem de nesigure. Sigur era un singur lucru: pericolele te pândeau la tot pasul, în deplasările lungi pe uscat. De altfel, nici mai târziu, după ce romanii și-au instalat administrația (sau aparatul de extracție al birurilor și al bogățiilor) pe teritoriile noastre, deplasările pe uscat nu erau foarte sigure.
Cronicile consemnează cazul unui bogat aristocrat roman care-a fost ucis în timp ce se deplasa către izvoarele terapeutice și a cărui suită a fost spulberată de către o ceată de flăcăi autohtoni. N-ar fi exagerat să spunem că începuturile haiduciei datează încă din acea epocă vitregă pentru înaintașii noștri.
Așadar, șansele unui străin precum Ovidiu de a ajunge acum 2000 de ani pe actualul teritoriu al comunei Turnu Ruieni, pentru ca apoi numele lui să dăinuie peste veacuri în zona respectivă, sunt extrem de scăzute.
Acum, rămânem cu întrebările. De ce se numește vechea construcție medievală „turnul lui Ovidiu?” Cine-a fost acel Ovidiu care a împrumutat numele său vechiului donjon? Că sigur n-a fost marele poet exilat la Tomis!
Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/
