Pe Constantin Mille istoria l-a reţinut drept scriitor, avocat şi înfocat militant socialist. Înainte de toate, însă, Mille a fost un ziarist desăvârşit. Din 1893, când a început să colaboreze la „Adevĕrul”, până în 1920, când a cedat – nu se ştie din ce motive – ziarul bancherului Aristide Blank, Mille a revoluţionat presa din temelii. În perioada în care a condus el ziarul „Adevĕrul” (şi, din 1904, şi nou-înfiinţata „Dimineaţa”), au avut loc progrese remarcabile. Care-au făcut ca Mille să-şi capete, pe bună dreptate, eticheta de „părinte al ziaristicei române moderne”, aşa cum scrie pe piatra sa de mormânt de la Cimitirul Bellu.

Vestea că Alexandru Beldiman a hotărât să-i vândă lui Constantin Mille, în 1895, gazeta lui de suflet, „Adevĕrul”, i-a surprins pe unii dintre membrii redacţiei şi i-a supărat la culme pe alţii. Într-un articol din 5 ianuarie 1895, Beldiman îşi motiva alegerea şi anunţa că îşi rezervă, cât va trăi, „direcţiunea politică” a gazetei. Nu voia ca după atâţia ani în care se străduise să menţină independenţa ziarului faţă de partide, „Adevĕrul” să devină conservator sau naţional-liberal. „Am ales pe d. Const. Mille ca să’i trec proprietatea ziarului Adevĕrul, pentru că d-sa este un intransigent în politică;fiindcă onorabilitatea d-sale este mai presus de orice bănuială;şi, în fine, pentru că am convingerea că Adevĕrul va rămânea un organ independent al cauzei democratice”. Timpul avea să confirme că Beldiman făcuse cea mai potrivită alegere:sub Mille, „Adevĕrul” avea să devină cea mai importantă şi mai serioasă publicaţie a perioadei.

Mille modernizează „Adevĕrul”

Anii petrecuţi de Mille în fruntea „Adevĕrului” au constituit un lung şir de hotărâri curajoase, într-o perioadă în care să investeşti în presă era, în sine, o decizie ce necesita curaj. Convins că un ziar nu poate respira în două-trei cămăruţe – redacţia era instalată pe-atunci în pasajul Băncii Naţionale – Mille ia în calcul mutarea într-un sediu potrivit aspiraţiilor sale. Alege o parcelă năpădită de buruieni pe strada Sărindar, în apropierea ziarului „Universul”, arhitectul Ştefan Ciocârlan face proiectul, iar în mai 1898 se inaugurează Palatul „Adevĕrul”. Cu adevărat un palat, cum nu mai avea nimeni pe-atunci în ţară, un palat al presei şi al artei realizat după modelul redacţiei „Figaro” din Paris:săli numeroase, impresionante, pentru redactori, decorate modern, cu afişe colorate ale unor autori renumiţi şi faianţă verde de Meissen, cu cantină, centrală telefonică, secţie de desen şi pictură, bibliotecă, arhivă, sală de compoziţiune, sală de vânzare, sală de expediţie, unde, la poartă, aşteptau trăsurile să ducă ziarele proaspăt ieşite din tipar către gară. Căci „Adevĕrul” are, în scurtă vreme, tipografia lui, instalată în palat, cu rotative noi şi moderne şi, din 1907, cu linotipuri, primele linotipuri introduse vreodată în presa românească.

Palatul „Adevĕrul” de pe Sărindar

Apare „Dimineaţa” 

„Adevĕrul” e şi primul ziar care dezvoltă serviciul telegrafic, angajează stenografi, angajează corespondenţi în ţară şi în străinătate, introduce premii în bani, în „voiagii” şi în imobile, primul ziar care obţine dreptul de a fi vândut la sate prin intermediul factorilor poştali. În 1904, altă hotărâre curajoasă:Mille decide că „Adevĕrul” va avea o soră, „un organ de informaţiuni şi reportagii”, care să apară dimineaţa, să completeze pe fratele mai mare, „organ independent de luptă”, care să mai taie din avântul „Universului”, gazeta lui Luigi Cazavillan, şi să recruteze şi public feminin. După modelul „Le Matin”, pe 2 februarie 1904, apare „Adevĕrul de dimineaţă”, care se emancipează în scurtă vreme şi, în decembrie 1904, apare cu titlu scurt, „Dimineaţa”. În 1912, „Dimineaţa” apare în culori: altă inovaţie. Primul ziar cotidian din lume, care apare în culori.

Plata produselor gândirii

Dacă nu din alte motive, Mille trebuie să rămână în istoria presei drept „cel dintâi care a orânduit, în ţara românească, plata produselor gândirii”, aşa cum punctează Al. Nora, pentru o bună bucată de vreme corector la „Adevĕrul”:„Până la el, erai fericit să-ţi găseşti adăpost în coloanele câte-unui ziar sau reviste, fără nicio retribuţie. Era o cinste – platonică, ce-i drept, – ce ţi se făcea, publicându-ţi-se bucata;nici prin minte nu-ţi trecea că s’ar putea şi ar fi logic să te alegi şi cu o răsplată bănească. Noul director al Adevĕrul-ui a găsit, însă, cu cale că se cuvine şi în acest domeniu o revoluţionare a unei tradiţii inechitabile şi, statuând un precedent salutar, acesta a câştigat teren, căpătând, pe măsura anilor, uz de lege”.

Constantin Mille

Exemplul lui Carcalechi

Pentru cei care au lucrat la „Adevĕrul” şi „Dimineaţa”, directorul şi ziaristul Constantin Mille era exigent cu sine şi cu ceilalţi. Un om care ştia să ofere prietenie – cumpăra bere întregii redacţii, când redacţia era încă în pasajul Băncii Naţionale, unde erau multe berării – dar care cerea în schimb dăruire şi seriozitate.
Multora le-a rămas, astfel, în minte povestea portretului lui Zaharia Carcalechi, ziarist român care a condus „Vestitorul Romînesc”, din 1837 până în 1855. Portret pe care Mille găsise de cuviinţă să-l instaleze, cu un scop anume, în fiecare încăpere a redactorilor din palatul Adevĕrul, deasupra fiecărui birou. Ziaristul Albert Honigman îşi aminteşte, într-un articol retrospectiv publicat în „Dimineaţa”, în 1933:„Într’o zi ne-am pomenit cu toţii, cu un portret încadrat, atârnat deasupra birourilor noastre, portretul lui Carcalechi, gazetar din vremuri vechi care, se zice, că scotea gazeta când avea poftă, la 15 zile sau la o lună o dată, fiind totdeauna în întârziere cu evenimentele, ignorând prezentul. Cum ne lua vre-o gazetă înainte, cu vre-o ştire importantă sau nu, apărea Mille în cabinetul redactorului responsabil de această lipsă şi-i arăta pe Carcalechi. Într-o zi i-am spus:«D-le Mille, isprăveşte cu Carcalechi, dă-l jos de pe păreţi, căci ne demoralizează! Când ai la gazetă câte o… trufanda senzaţională, când primeşti felicitări pentru succesele Adevĕrului, nici-odată nu vii să ne spui:bravo, băieţi, azi aţi fost la înălţime! Dar când lipseşte în gazetă moartea subită a lui Toboc sau o minciună oare-care de la Capşa, soseşti cu Carcalechi!». Mille, căruia nu-i plăceau replici de natura aceasta, ridica din umeri şi răspundea:«Când gazeta e bună, nu vă faceţi de cât datoria, când e proastă, vă amintesc de Carcalechi!»”.

Portretul lui Zaharia Carcalechi, in fundal

Ziarele, vândute lui Aristide Blank

În noiembrie 1916, Mille e forţat să tragă obloanele peste cele două ziare ale sale. România intrase în război. Pleacă la Iaşi, iar comandamentul german rechiziţionează Palatul „Adevĕrul”, ca să scoată aici „Bukarester Tageblatt” (Gazeta Bucureştilor). Sfârşitul Primului Război Mondial îl găseşte pe Mille la Paris. Revine la Bucureşti şi, în ianuarie 1919, începe să scoată din nou „Adevĕrul” şi „Dimineaţa”, în acelaşi sediu de pe Sărindar. Povestea devine de-aici tristă şi încurcată.
La un moment dat, în 1920, nu se ştie în ce condiţii, Mille hotărăşte să vândă ziarele sale dragi bancherului Aristide Blank. Corectorul Al. Nora rememorează:„Un svon se răspândi, între timp, în Capitală:întregul inventar al Adevĕrul-ui, inclusiv titlurile celor două ziare, a fost cedat, prin acte în regulă, băncii Marmorosch-Blank. N’a trebuit să treacă mult ca ştirea să se confirme. Ce geniu orb va fi sfătuit pe Const. Mille să-şi înstrăineze creaţia, care devenise pentru el sinonim cu un crez? Ce spirite nefaste îl vor fi împins pe această cale, îndemnându-l să se lepede de un copil atât de scump?” („Un om uitat:Const. Mille”). Varianta oficială era că Mille, „bolnav şi obosit”, hotărâse să se retragă. Şi că de-aceea trecuse proprietatea celor două ziare Societăţii de editură „Cultura naţională”, a lui Aristide Blank.

Amănuntele tranzacţiei, necunoscute

Cum au stat lucrurile, de fapt, ce presiuni s-au exercitat asupra ziaristului, amănuntele acestea nu le ştie decât Mille. Care le-a luat cu sine în mormânt. Că bătrân şi obosit nu era, de dorit să se retragă nu dorea, de vreme ce, la puţin timp după ce Blank a devenit proprietar al ziarelor „Adevĕrul” şi „Dimineaţa”, chiar peste drum de impresionantul palat redacţional de pe Sărindar, a apărut o firmă nouă. A ziarului „Lupta”. Pe care-l scotea, spre uimirea tuturor, chiar Constantin Mille, cu-o mână de colaboratori care-l urmase. „Ei cum, parcă era obosit… renunţase la gazetărie… divorţase de scrisul cotidian, nu mai putea purta povara muncii regulate, de toate zilele!”, se întreabă, aşa, ca pentru sine, corectorul Nora. „Dacă era aşa, cum de se înhămase la jugul acesta al unei publicaţiuni vitrege sub toate raporturile:fără local propriu, fără tipografie, fără rotative, fără acel vast aparat de difuzare al ziarelor aciuiate în proprietatea lor?”. Răspunsul nu se ştie. Se ştie, însă, că Mille n-a mai trăit decât vreo câţiva ani după aceea, se ştie că s-a sfârşit trist, uitându-se, în fiecare zi, la clădirea măreaţă din faţa sa, pe care el o înălţase, gospodărită de străini.
Corectorul Nora îşi încheie şi el povestea despre Mille, pe ton de jelanie:„Rotativele duduiau, sulurile de hârtie se descărcau numeroase din care, iar capacul de pe trotuar, de care se loveau în rostogolirea în subsolul cu maşini, sdrângânea sgomotos, ca vestitor de rodnicie, camioanele porneau în goană către gară, cu mormanele de pachete pentru depozitari, ferestrele se luminau în din amurg, în sute de becuri, ca în feerie de stele, uşile erau într’o continuă mişcare de valul de vizitatori ce nu mai contenea… şi, în cocioaba mohorâtă şi tăcută de peste drum, unde abia de suia câte un rătăcit, întemeietorul Dimineţiiîşi pironea ochii-i înlăcrimaţi, şi cu pieptul în tremur, pe toate aceste bogăţii cari fuseseră odată ale lui şi de cari se lăsase păgubit. Iar când ieşea din jalnica sa cotineaţă, el nu se încumeta să calce pe trotuarul celălalt, elegant pavat cu dale de mozaic, căci simţea că i-ar plezni arterele şii s’ar strânge inima în fiori de moarte”.
Constantin Mille a murit într-o zi de februarie, în 1927, şi-a fost îngropat la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti. Pe piatra sa de mormânt scrie:„Const. Mille. Părintele ziaristicei moderne române. 1861-1927”.


Sursa: historia.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!