”Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului”. Așa își începe autobiografia Ion Creangă.
Primii ani i-au fost simpli. Cu excepția sforii „cu motăcei” (ciucuri) pe care Smaranda o lega de stâlpul hornului ”de crăpau mâțele jucându-se cu ei”, este greu de crezut că Nică ar fi avut alte jucării. Trebuia să-și folosească imaginația. Încălecat pe un băț, băiatul avea impresia că aleargă pe un cal adevărat „și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul și răcnește la el din toată inima de-ți ie auzul și de cade, crede că l-a trântit calul și pe băț își descarcă mânia.
Printr-o fină intuiție, Smaranda consolidează încrederea copilului în sine încă de la primii pași independenți în lume. Mama certa și bătea pământul, peretele, piatra sau lemnul de care Nică se lovea ca să treacă durerea copilașului. Sancționând ”vinovatul” și îmbunând copilul lovit cu un sărut dulce, îl învăța să se deprindă cu buna dispoziție, îl obișnuia să-și păstreze zâmbetul încrezător.
Jocurile lui Nică și ale fratelui Zahei reflectă în linii generale ambianța contemporană. Vocea mamei spune: ”Când începe toaca la biserică, Zahei al tău cel cuminte fuga și el afară și începe a toca în stative, de pârâie pereții casei și duduie fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi, de-ți ia auzul. Apoi își pun câte-o țoală în spate și câte-un coif de hârtie în cap și cântă „aleluia“ și „Doamne miluiește, popa prinde pește“, de te scot din casă. Și asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-ți vine, câteodată, să-i coșești în bătaie, dac-ai sta să te potrivești lor. ”
Cele mai dragi amintiri sunt cele legate de școală. Întâiul învățător al lui Nică a fost bădița Vasile, consătean, un flăcău ”zdravăn, frumos și voinic”, pe care scriitorul și-l va aminti mereu cu drag. Gospodarii îl plăteau pentru fiecare copil un sorcovăț(monedă de argint) pe lună, în valoare de 90 de parale, adică destul de puțin. Școala se afla sub oblăduirea părintelui Ioan care îmbina intransigența și severitatea cu o dragoste aproape filială. Pentru a stimula silința la învățătură a elevilor, el aduce în clasă „un scaun nou și lung” pe care-l numește ”Calul Bălan”, în altă zi ”dăruiește” clasei un bici de curele, împletit cu multă artă de cojocarul satului, punându-i numele de ”Sfântul Nicolae”. Tot atunci preotul hotărăște ca sâmbăta fiecare elev să fie examinat din tot ce a învățat în timpul săptămânii și pentru răspunsurile greșite să primească câte un ”sfânt Nicolae”. Părintele Ioan nu ezită să-și pedepsească propria fiică, Smărăndița. „Noi, când am văzut asta am rămas înlemniți”. A doua zi însă, părintele aduce la școală colaci și îi împarte elevilor, iar în zilele următoare face la fel, astfel încât amintirea asprimii inițiale se estompează încet încet.
Între orele de școală acum viitorul scriitor face unele dintre cele mai cunoscute zburdălnicii: fură cireșe de la mătușa Mărioara, mere domnești și pere „sîntiliești” din grădina dascălului Ștefan Trăsnea, prinde pupăza din tei și încearcă să o vândă la târg, etc.
La școală Bădița Vasile învestise cu drept de ”procitanie” (examinare) pe câțiva elevi atunci când lipsea de la școală, probabil din cauza faptului că era nevoit să îndeplinească și sarcini administrative. O astfel de responsabilitate îl transformă pe „Nic-a lui Costache” într-un mic tiran vindicativ. Monitorul, ”înaintat la învățătură până la genunchiul broaștei” era sfădit cu Nică din cauza Smărăndiței, fiica preotului. Incapabil să-și domine resentimentele, Nică a lui Costache înregistrează cu neascunsă satisfacție răspunsurile eronate ale rivalului său. Înspăimântat de înmulțirea vertiginoasă a greșelilor, pe care monitorul le însemna vesel pe o draniță (o bucată de șindrilă mai lungă) și știind că pentru fiecare va primi un „sfânt Nicolae”, Nică fuge din clasă cu gândul să nu mai calce prin școală. A doua zi părintele Ioan se afla în ograda lui Ștefan a Petrei: ”… s-a înțeles cu tata”, notează Creangă, ceea ce însemna că preotul dezaprobase zelul monitorului. Amândoi discută cu tânărul, ”m-au luat cu binișorul”. Părintele îi spune: ”…poate să te faci și tu popă aici, la biserica Sfântul Nicolai, că pentru voi mă strădui. Am o singură fată și-oiu vede eu pre cine mi-oi alege ginere”.
Cuvintele au efect și într-un scurt timp ajunge primul din clasă. ”Și părintele mă ie la dragoste și Smărăndița începe din când în când a mă fura cu ochiul și bădița Vasile mă pune să îi ascult pe alții și altă făină se macină acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răgușit, balcâz (urât la față și corp) și răutăcios nu mai avea stăpânire asupra mea”. Nu mult după aceea un eveniment neașteptat determină închiderea școlii. După datină, obștei sătești îi revenea datoria de a da un flăcău știutor de carte pentru slujba la ”miliția pământească” (armată). Vornicul a decis ca tânărul să fie bădița Vasile, iar hotârârea a fost luată fără a-l consulta pe părintele Ioan. El scoate satul la repararea drumului, sub pretextul că va trece în scurt timp pe acolo vodă Sturza în drum spre mănăstiri. Bădița Vasile de bună credință, aduce copiii să de o mână de ajutor, ”să nu zică Vodă când va trece pe aici că satul nostru e mai leneș decât alte sate”. Peste câteva zeci de minute învățătorul era imobilizat cu arcanul de mazili (slujbașii primăriei), legat și trimis la Piatra Neamț, în blestemele femeilor. Era ziua de sfântul Foca, probabil la 23 iulie sau cel mai trâziu la 22 septembrie 1847 când acest sfânt e iarăși sărbătorit.
Bădița Vasile nu s-a mai întors în sat. Mama, care ”își petrecea băiatul la Peatra, bocindu-l ca pe un mort” decedează la scurtă vreme. După ce a căutat zadarnic alt învățător, părintele Ioan redeschide școala cu dascălul Iordache. Alegerea a fost nefericită. La 42 de ani, învățătorul ”clămpănea de bătrân ce era, deoarece continua să bea cu râvna de odinioară, iar în clasă zvânta elevii cu bătaia”. Din această cauză copiii au încetat să frecventeze chilia în care imaginea bădiței Vasile era la fel de vie. Amărât, preotul Ioan le-a încuviințat atitudinea. Nică și-a dat seama că de la Iordache nu avea nimic învățat deoarece citea și cânta imnurile religioase la fel ca dascălul. A continuat să meargă duminica la biserică, dând ajutor preotului cu lucruri mărunte. De Crăciun și Bobotează, împreună cu alți băieți, îl însoțea în sat. Copiii făceau pârtie, bătătorind zăpada cu picioarele, apoi se așezau, strigând ”chiralesia” (Doamne mântuiește) de clocotea satul, în vreme cepreotul trecea mândru printre ei spre casa gospodarului ce aștepta cu ușa deschisă. Astfel pare să se fi scurs iarna și primăvara lui 1848. În vară epidemia de holeră izbucnită în toată țara își face apariția și în Humulești.
Citește mai mult: http://www.istorie-pe-scurt.ro/copilaria-lui-ion-creanga-asa-eram-eu-la-varsta-cea-fericita/
