În primul an al secolului trecut, Caragiale era învinuit de plagiat într-o revistă literară, de către un individ care-și semnase textele acuzatoare sub pseudonimul „Caion”. Respectivul susținea că o operă de-a lui Caragiale, „Năpasta”, ar fi fost creată prin folosirea, ca sursă de inspirație, a piesei „Nenorocul”, scrisă de către maghiarul Kemeny.
Caragiale a făcut investigatii, pentru a afla cine era acel Caion. S-a vădit că adevăratul său nume era Constantin Alexandru Ionescu, fiind un discipol al lui Alexandru Macedonski și adversar al tradiționalismului. Caion a fost fondator al revistei „Românul literar”, dar, ca scriitor, contribuția sa la dezvoltarea literaturii române a fost departe de a o egala pe cea a dramaturgului învinuit de plagiat. Dacă cineva își mai amintește azi despre Caion, e doar pentru că acesta a fost cândva în conflict cu marele dramatrug român.
Pentru afirmațiile și acuzele sale, Caion a trebuit să dea scocoteală în justiție. Cu un avocat precum Barbu Ștefănescu Delavrancea și cu probele din care reieșea lipsa de fundament a învinuirilor ce i se aduseseră, Caragiale a avut câștig de cauză. Caion s-a trezit condamnat la trei luni de temniță. Îi datora lui Caragiale 10.000 de lei, după cum stabilise instanța. Finalmente, Caion a fost achitat… Ceea ce nu l-a împiedicat să mai formuleze noi acuze, ulterior!
Caragiale a rămas cu un gust amar, în urma acestor fapte. Ulterior s-au adăugat și alte dezamăgiri, legate de atmosfera politică a țării. Ca urmare a criticilor sale aduse moravurilor condamnabile ale clasei conducătoare, unii încercaseră chiar să împiedice punerea în scenă a pieselor sale.
Împrejurările au făcut ca în acei ani ai începutului de secol XX, mai precis la 1904, Caragiale să devină moștenitorul unei averi consistente, rămasă în urma unei mătuși care desfășurase afaceri prospere. A fost momentul care l-a făcut să aleagă autoexilul, sătul fiind de „recunoștința” de care se bucura și de modul în care era cârmuită țara. În exil, își propusese să nu mai comenteze pe seama celor ce se petreceau în patrie. Dar nu-i era ușor deloc.
Răscoala de la 1907 l-a făcut pe Caragiale să dea publicității, într-un ziar din capitala Austriei, un eseu dedicat acestui eveniment al istoriei românilor. Ulterior, eseul în care erau analizate cauzele pentru care s-a răsculat țăranimea română a fost publicat sub forma unei broșuri. Caragiale avea să mai trăiască doar cinci ani și să înceteze din viață brusc, printre străini, însă rămân cuvintele sale, scrise la 1907:
„Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace”
S-ar mai putea spune altceva? Da, s-ar putea efectua o precizare: celor 40 de ani de politică antinațională la care se referea Caragiale, li s-au adăugat și alte decenii de conducere a țării în același stil!
Sursa: cunoastelumea.ro
