„Cu vioara sub braț, a pornit-o încet, pe jos, prin burnița rece, până la modestul teatru al orașului” – Din amintirile celor care l-au cunoscut pe maestrul George Enescu
Ajungând la liman, privesc în urmă oceanul: valurile se pierd în depărtări și nu mai rămâne decât o oglindă lucie care răsfrânge cerul – cerul meu: muzica. – George Enescu
În 19 august 1881 se năștea în satul Liveni, județul Dorohoi, ulterior Botoșani, George Enescu. După ce toți copiii le-au murit la vârste fragede, Maria și Costache Enescu au avut un singur băiat care a supraviețuit copilăriei și a rămas în viață. L-au botezat George și îl răsfățau Jurjac, Jorjâcă ori Cocuță.
Scripca cea cu vrajă
Jorjâcă avea numai patru ani când a început să cânte la vioară fiind îndrumat la început de familie – tatăl lui era un violonist „iscusit”, cum a povestit mai târziu George Enescu, iar mama lui cânta la chitară – și de un vestit scripcar din sat, Niculae Chioru.
Unul din prietenii apropiați ai lui George Enescu a fost muzicologul Emanoil Ciomac, cel care a tradus libretul operei Oedip despre care compozitorul spunea că este cea mai bună traducere și singura valabilă.
În monografia dedicată lui Enescu, Emanoil Ciomac scria despre bătrânul scripcar moldovean cum „îi zice din dibla lui, când la poarta unei case, la vreo petrecere, nuntă, botez, aniversare, când pe drumul mare ce străbate satul, în fața cârciumii pentru joc, de înveselire sau de inimă albastră… Cântă, umblând și mai oprindu-se, cui o vrea să-l asculte… Culege tot soiul de ecouri pe scripca lui. […] Fondul acesta lăutăresc, perceput și înregistrat de copilul Enescu în satul lui de naștere […] acest prim strat muzical a rămas și a fost transpus mai târziu în muzica sa cultă.”
„… rămâi uimit și nu-ți vine a crede că e posibil”
Când tatăl lui i-a adus o „violină mică”, nu știa notele, dar cânta din ce auzise la lăutarul satului ori de la un prieten al familiei, un inginer cu studii la Berlin. Aceștia l-au învățat atât cât au știut. La cinci ani, părinții au decis să-l ducă la Iași la cel mai cunoscut profesor de muzică din oraș, Eduard Caudella.
În Cronici din trecut, primul lui profesor de muzică povestea: „Sunt încântat, chiar mândru, de câte ori aud pe ilustrul nostru artist George Enescu, să constat din nou cu o deosebită satisfacție că ceea ce am prezis tatălui său când a venit din Dorohoi anume la Iași ca să aud pe copilul său, atunci de 5 ani, s-a împlinit într-un mod strălucit. Maestrul Enescu a devenit cel mai strălucit artist român, și e un geniu muzical în toate privințele.”
Tot Caudella își amintea de calitățile excepționale ale pianistului ce putea descifra de la prima privire „orice îi vei pune înainte, fie muzică de cameră, orchestrală, opere, și toate acestea după partiturile care conțin toate instrumentele. Le îmbină toate acestea într-un mod dibaci că rămâi uimit și nu-ți vine a crede că e posibil.”
În cartea Enescu a lui Emanoil Ciomac, maestrul Enescu povestea nostalgic de perioada întâlnirii cu muzica: „… mi se părea că am ajuns repede să-i depășesc pe toți. Eram mândru și găseam de prisos să mai învăț notele. Dar după vizita ce o făcusem într-o zi la Iași, lui Eduard Caudella, tata m-a amenințat că-mi ia violina cea mică și mă trimite la păscutul gâștelor. În câteva ceasuri am învățat notația muzicală. Și cât de fericit am fost când am putut să citesc, să descifrez pe hârtia liniată, compozițiile altora!”
Caracterul unui mare om
Despre simplitatea și generozitatea marelui muzician au povestit toți cei care l-au cunoscut.
„Ducea viața retrasă și modestă a unui om cu gusturi simple. Când i se întâmpla să se întâlnească cu oameni, ceea ce fiecare din aceștia simțea ca un mare privilegiu, aceștia găseau o ființă plină de bunătate și tact, fără nici una din tarele cu care gloria alterează până și pe unii oameni de seamă…”
– Tudor Vianu
„Vreau să spun că Enescu era de o simplitate, de o generozitate exemplară. Trebuie să fi fost cu el ca să știi nu numai ce mare muzician a fost, dar și ce om era.”
– Pablo Casals, violoncelist și dirijor
Geniul. Frumusețe și blândețe.
Unul din cei mai străluciți elevi ai lui, violonistul și dirijorul Yehudi Menuhin, scria în cartea Muzica omului: „[…] L-am auzit prima oară pe Enescu cântând când aveam nouă ani, iar la 11 ani i-am devenit elev. Ceea ce am găsit la Enescu, ceea ce m-a atras către el, chiar de la început, a fost universalitatea firii sale […] Cuvântul geniu îi poate fi foarte bine aplicat […] De când l-am cunoscut prima oară, m-a impresionat ca fiind mai distins și impunător decât oricare altă persoană întâlnită până atunci. Avea o frumusețe leonină, combinată cu expresia unei extraordinare blândeți. […] Generații întregi de țărani aspri, dar onești, și seminții cuceritoare păreau că se împreunaseră în ținuta și în privirea sa, iar memoria păstra toate lucrările marilor compozitori de la Bach la Bartók. […] Era una din acele figuri care apar aproape de sfârșitul unui secol […]”
„Mi s-a părut un zeu.”
Într-un număr din Contemporanul din anul 1958, George Călinescu povestea când l-a văzut prima dată pe compozitor.
„Va fi fost înainte de 1916 sau după 1918? Eram oricum un adolescent. Neavând la îndemână nici Atlanticul, nici Pacificul, contemplam în fiecare după-amiază modestele ape ale lacului Cișmigiu. Atunci, într-o zi, a trecut prin preajma mea, venind dinspre strada Schitu Măgureanu, un om care m-a uimit prin măreția surâsului său și în care am recunoscut pe Enescu. Într-o mână ținea un sicriaș asemeni unui sarcofag de copil de faraon, o cutie de fapt pentru două viori. Pășea modest […] nu distant și nici familiar, nu teatral abstras dar nici amestecat cu strada. Mi s-a părut un zeu. Tot ce-am citit, scris de alții, despre marele muzician, se acordă cu această întâie imagine. De o rară frumusețe, impusă de ordinea spiritului […] Enescu entuziasma ca o coloană greacă. Este cu neputință ca muzicianul să fi cunoscut vreodată tortura invidiei sau viermele neîncrederii. Vibrațiile muzicii reprezentau pentru el o a doua circulație sanguină, era zâmbitor fiindcă trăia de două ori viața. Undele muzicii au ca și valurile mării darul de a lustrui fețele marilor maeștri, de a le da o netezime de sticlă antică.”
„În violina lui Enescu răsună străvechea liră, este adevărat, dar lira este ținută de Orfeu, și ca atare este străbătută de o tristețe tragică.” – George Călinescu, Adevărul literar și artistic, 1931
