Scrierile autorilor greci de pe malurile Mării Egee sunt cea dintâi oglindă prin care obţinem o imagine istorică a geţilor, populaţia thracică trăitoare în epoca fierului pe cursul inferior al Dunării, de o parte şi de alta a fluviului, până la vărsarea lui în Marea Neagră. În izvoarele de limbă greacă întâlnim nu atât o fotografie fidelă realităţii, ci o reflecţie din perspectiva elenilor, în care realitatea este deformată sub influenţa contactelor dintre greci şi geţi, dar şi a concepţiei despre lume a grecilor şi, mai ales, despre neamurile din jurul Pontului Euxin. Geţii, menţionaţi doar pasager, accidental, în primele secole ale contactelor cu grecii, până la cca. 300 î.e.n., sunt locuitorii unui ţinut parţial fabulos, barbaroi cu o imagine ambivalentă, în care vitejia şi virtutea se îmbină cu nechibzuinţa şi nerespectarea principiilor elenice fundamentale pentru ca natura umană să se manifeste superioară întru totul celei animale, fără a depăşi însă limitele care i-ar putea înfuria pe zei.

Sursele informaţiilor despre geţi

Grecii au intrat de timpuriu în contact cu geţii şi cu alte neamuri din jurul Mării Negre, ca navigatori experimentaţi în căutare de oportunităţi comerciale şi de pământuri care să absoarbă surplusul de populaţie din cetăţile lor cu posibilităţi agricole limitate.

Cei dintâi eleni care au pătruns în Pont au fost ionienii şi, în special, milesienii, locuitori ai coastei vestice a Anatoliei, astăzi populată de oraşe turceşti precum Kuşadasi, Söke şi Didim. Ei au şi fondat colonii pe coastele pontice, începând cu circa 650 î.e.n.: Histria (com. Istria, jud. Constanţa), Olbia (Ucraina), Apollonia (Bulgaria) sunt cele mai importante din vestul Mării Negre. Până ce macedonenii lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare vor avansa, în cca. 340-335 î.e.n., până la gurile Dunării, pe uscat, prin cucerirea Thraciei, aceşti locuitori greci din zona pontică au fost cei mai de seamă informatori despre geţi ai scriitorilor din Milet sau Athena, chiar dacă şi athenienii ar fi putut deţine unele informaţii de la aliaţii lor thraci din nordul Mării Egee, unde lideri de-ai lor, precum tiranul Pisistrate şi strategul victorios de la Marathon, Miltiade, deţineau posesiuni întinse şi întreţineau relaţii strânse cu dinaştii locali.

Izvoare literare puţine despre ţinuturi fabuloase şi neamuri exotice 

Puţine izvoare s-au păstrat de la extraordinarii exploratori ionieni, fragmente disparate, adeseori câte un singur rând copiat într-o enciclopedie bizantină compilată şi la o mie de ani mai târziu. În spatele fărâmelor de informaţii pe care istoricii le analizează sub toate aspectele, sperând să mai descopere o nouă nuanţă, se afla în antichitate o cunoaştere bogată – reală sau inventată – pe care modernitatea a pierdut-o probabil definitiv. De pildă, învăţatul Hecateu din Milet, a cărui maturitate s-a consumat pe la 510-500 î.e.n., menţionase câteva toponime şi etnonime de la Dunărea de Jos în Călătorie în jurul Pământului, o descriere a lumii aşa cum era cunoscută la acea vreme, din Gibraltar în India, şi din Sciţia în Etiopia. Ştim acest lucru dintr-un lexicon scris în sec. al VI-lea e.n. de Stephanos din Bizanţ, care aminteşte, invocând autoritatea milesianului, că Orgame este „o cetate pe Istru” (FGrH 1 fr. 172; Orgame a fost identificată la Capul Dolojman, com. Jurilovca, jud. Tulcea) şi că triburile krobyzilor şi t(e)rizilor trăiau la sud de Dunăre (FGrH 1 fr. 170; 171; ele sunt considerate ca fiind getice sau înrudite cu geţii).

Statuie de dac, Muzeul Prado, Madrid

La fel, din poemul lui Aristeas din Proconessus (colonie milesiană din Marea Marmara) despre ţara arimaspilor, un tărâm imaginar situat la nord de Sciţia, nu se mai păstrează decât unele referinţe în autori mai târzii, precum Pindar, Eschil şi Herodot. Nici măcar Iliada, definitivată în Ionia pe la 700 î.e.n., nu este de prea mare folos, fiind prea succintă. Îi aminteşte, locuind de la Troia, spre nord, „pe thracii care înstrună sirepii, pe hippemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe misii care de-aproape se bat, şi pe abii cei plini de dreptate” (Hom. Il. 13.4-6), creionând imaginea unei regiuni populate de neamuri atestate istoric, belicoase, lipsite de măsură, ca thracii şi misii, dar şi de popoare mitice, cultivând practici ascetice, ca hippemolgii („cei care mulg iepele” şi beau exclusiv lapte) şi abii (abioi, „cei care nu trăiesc”, atât de îndepărtaţi de cele lumeşti încât, deşi devin cei mai drepţi muritori, sunt ca şi lipsiţi de viaţă).

De aceea, în reconstituirea reprezentării timpurii a grecilor despre Pont şi despre geţi, istoricii folosesc mai mult autori trăitori mai ales la Athena, în sec. al V-lea î.e.n., precum dramaturgul Sofocle şi istoricul Herodot. Comparaţia fragmentului homeric cu imaginea lăsată de Herodot este ilustrativă pentru existenţa unei viziuni în mare parte comune. El îi aminteşte pe thracii războinici din Peninsula Balcanică, „cel mai numeros neam din lume după cel al inzilor”, dar veşnic slăbiţi din cauza dezbinării şi a discordiilor interne (Hdt. 5.3), parţial asemănători cultural grecilor, dar niciodată capabili să adopte complet principiile civilizaţiei elene, pe sciţii din nordul Mării Negre, total opuşi grecilor şi acceptării de obiceiuri elene (Hdt. 4.76), dar de apreciat totuşi pentru că, trăind nomad, cu turmele şi locuinţele lor în care, şi luptând călare, cu arcul, sunt de neînvins de invadatori (Hdt. 4.46), pe mâncătorii de oameni (Hdt. 4.18), pe hyperboreii care îl slăvesc pe Apollo, pe arimaspii cu un singur ochi care se înfruntă cu grifonii pentru cele mai bogate rezerve de aur din lume (Hdt. 4.27). Geografia acestor ţinuturi este fantastică ea însăşi – thracii ar fi de părere că la nord de Dunăre nu trăiesc fiinţe umane din cauza albinelor, dar Herodot crede că motivul pustietăţii totale este frigul în exces (Hdt. 5.9-10). Divinităţile greceşti asociate acestei lumi au şi ele trăsături stranii, aşa cum spun unii autori mai târzii: Ahile are un sanctuar pe Insula Leuke (astăzi Insula Şerpilor), acolo unde trupul său neînsufleţit ar fi fost adus de mama lui, nereida Thetis, şi de unde se manifestă prietenos sau primejdios pentru corăbieri. Apollo, zeul luminii, dispare aici din Mediterana în lunile de iarnă, fiind adus de un car tras de lebede, pentru a benchetui alături de hyperborei.

Este o lume învăluită în mister, populată de fiinţe groteşti şi de neamuri stranii, la fel cum erau şi Americile în lucrările celor dintâi exploratori europeni. Cu cât ţinutul este mai îndepărtat de Elada, cu atât oamenii sunt şi ei mai îndepărtaţi de idealul grec al cetăţeanului care cultivă pământul, cinsteşte zeii cum se cuvine şi caută măsura în toate, astfel încât în nordul extrem sunt doar monştri feluriţi şi, în final, pustietăţi. Barbarii de aici – termen fără puternicele conotaţii peiorative actuale, reflectând doar folosirea unei alte limbi decât cea elenă şi o moderată inferioritate faţă de greci – sunt uneori reprezentaţi ambivalent: virtuoşi sub unele aspecte, în special cel al curajului, dar şi foarte cruzi sau nesăbuiţi, ca thracii care îşi vând singuri copiii în sclavie şi iubesc să trăiască din prădăciuni (Hdt. 5.6) sau sciţii care îşi scalpează duşmanii şi beau din ţestele lor poleite cu aur (Hdt. 4.65-66). Nu este mai puţin adevărat că grecii se vor simţi întotdeauna superiori faţă de aceste populaţii exotice. Herodot nu ezită să le descrie astfel: „Lângă Pontul Euxin, pe unde şi-a purtat Darius oştile, locuiesc, cu excepţia sciţilor, doar neamurile cele mai ignorante dintre toate. Căci nici un neam de pe ţărmul Pontului nu a vădit vreo iscusinţă, şi nici vreun bărbat învăţat, cu excepţia neamului scitic …” (Hdt. 4.46).

Sofocle, Herodot şi Hellanicus  

Abia acum devin mai clare puţinele menţiuni păstrate despre geţi, dovadă a interesului redus al grecilor faţă de acest neam de la hotarul lumii locuite de oameni, chiar barbari şi necumpătaţi, cu ţinuturile fabuloase în care nu doar elenismul, ci şi umanitatea, se sting total.

Cea mai veche menţiune face parte dintr-o tragedie pierdută a lui Sofocle, reprezentată la Athena în 468 î.e.n. Herodian, un grămătic cu mult mai târziu, dornic să exemplifice o formă a genitivului, păstrează în opera sa singurul fragment cunoscut al tragediei: „şi Charnabon, care domneşte acum peste geţi” (fr. 604 Radt). Prin investigaţii ale altor surse antice, cercetătorii au stabilit că acţiunea dramei consta în deplasarea în nordul Thraciei a eroului civilizator Triptolem, trimis de zeiţa Demetra pentru a aduce muritorilor darul cultivării grânelor. În acest loc, Charnabon se preface că îl primeşte cu ospitalitate, doar pentru a unelti să îl omoare, începând prin curmarea vieţii unuia dintre dragonii care trăgeau carul oaspetelui său. Dar zeiţa intervine, îl salvează pe Triptolem şi îl pedepseşte pe rege. Un obscur autor târziu, Hyginus Astronomul, scrie că Charnabon s-a sinucis cu mare bucurie şi că Demetra l-a urcat pe bolta cerească, preschimbându-l în constelaţia Serpentarius, înfăţişând un om şi un şarpe (Hygin. Astr. 2.14.1

foto: Umbo (partea din fier) de scut dacic. Are un diametru de 42 cm și o greutate de 1,5 kg. A fost găsit în cetatea Piatra Roşie, jud. Hunedoara.

Charnabon se înscrie în galeria cruzilor regi thraci din tragediile greceşti, care încalcă regulile elementare ale civilizaţiei elenice, alături de Tereus, care şi-a violat cumnata şi i-a tăiat limba ca să ţină ascunsă nelegiuirea, şi de Polymestor, care îl ucide pe fiul lui Priam, încredinţat în grija sa, pentru a se înstăpâni asupra avuţiilor sale. Dar de ce este ales în această tragedie tocmai un rege get? Printre diferitele speculaţii, cea mai atrăgătoare este că Sofocle avea cunoştinţă despre un anumit tip de credinţă în nemurire a geţilor, ceea ce ar explica mai lesne de ce Charnabon a refuzat darul civilizator al lui Triptolem şi a acceptat cu bucurie sinuciderea, probabil într-un act de sfidare faţă de Demetra.

De acum înainte, autorii greci vor menţiona geţii doar pasager, în relatările evenimentelor politice din istoria altor neamuri mai puternice sau ale curiozităţilor etnografice. Următorii doi scriitori antici care îi amintesc pe geţi, Herodot în Istorii (Hdt. 4.93-96) şi Hellanicus din Lesbos în Obiceiuri ale barbarilor (FGrH 4 fr. 73), subliniază tocmai credinţa în nemurire a geţilor, pusă în relaţie cu enigmaticul Zalmoxis, după unele versiuni culese de aceşti istorici, zeu al geţilor, care le oferă viaţa veşnică dacă moartea le este eroică sau primită prin ritualul aruncării de vii în lănci, după altele, un şarlatan, fost sclav al lui Pitagora, care, folosind câte ceva din învăţăturile acestuia şi speculând „traiul nevoiaş” şi „ignoranţa” compatrioţilor săi, i-a convins de doctrina nemuririi după ce s-a ascuns trei ani într-o locuinţă subpământeană.

De fapt, chiar strania credinţă în nemurire a şi provocat introducerea celor două menţiuni. Herodot – care în cartea a IV-a urmăreşte derularea campaniei lui Darius din 514 î.e.n. împotriva sciţilor şi care observă că geţii, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre thraci”, sunt singurul neam de la Bosfor până la Dunăre care i s-a împotrivit „cu nechibzuinţă” regelui persan, fiind „înrobiţi” – se opreşte tocmai pentru a explica de ce geţii sunt athanatizontes – „practicanţi ai nemuririi”. De asemenea, Hellanicus se opreşte asupra credinţei şi practicilor de nemurire ale geţilor într-o culegere de curiozităţi privind obiceiurile barbarilor. În imaginarul grec, geţii ocupă un loc similar altor multe populaţii barbare, puţin cunoscute, cu obiceiuri ciudate şi cu apariţii rare în marea politică a vremii, fiind demni de a primi o consemnare mai detaliată doar prin ceea ce îi face să fie athanatizontes. În Istorii nu este vreo diferenţă între geţii supuşi de Darius, care cred că devin nemuritori prin unele ritualuri, şi alte neamuri cucerite de perşi, precum libyenii nasamoni supuşi de satrapul persan al Egiptului, care preziceau viitorul prin vise avute în somnul de pe mormintele strămoşilor (Hdt. 4.172), sau kaunienii din sud-vestul Asiei Mici, supuşi de Harpagus, generalul lui Cyrus cel Mare, care, cumva asemănător cu geţii care trag cu arcul către ceruri, ameninţă şi ei văzduhul cu lăncile, în confruntarea cu divinităţile (Hdt. 1.172).



foto: Rhyton (vas de băut) din secolele IV-III î.Hr. din situl dacic de la Poiana Mare (Mehedinţi)

Tucidide şi Polyaenus, despre geţii din armatele marilor regi thraci 

Nu întotdeauna informaţiile incidentale ale autorilor greci includeau detalii etnografice de felul celor expuse de Herodot şi Hellanicus. Tucidide, sobrul istoric al războiului peloponesiac dintre Sparta şi Athena (431-404 î.e.n.), îi aminteşte pe geţi doar ca supuşi ai marelui rege odrys Sitalces. Acesta, aliat cu athenienii, organizează o campanie împotriva Macedoniei în 429 î.e.n., la care, pe lângă sumedenie de alte triburi thrace, îi cheamă „pe geţii de dincolo de Haemus şi celelalte neamuri care locuiesc între Istru şi Pontul Euxin, mai mult spre mare; geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi călări” (Thuc. 2.96.1). Geţii pregătesc alături de odrysi cea mai mare parte a cavaleriei lui Sitalces, estimată exagerat la 50.000 de războinici: 5000 de participanţi geţi la campanie ar fi o aproximare realistă. Pentru Tucidide, bun cunoscător al Thraciei, unde moştenise posesiuni de la înaintaşii săi thraci, geţii, nevoiţi să adopte metodele de luptă ale sciţilor ca să reziste acestor vecini incomozi, sunt unul dintre neamurile cele mai de seamă de sub dominaţia odrysă.

În evenimente desfăşurate la câteva decenii mai târziu, narate în sec. al II-lea e.n. de Polyaenus într-o culegere de stratageme militare, plecând de la un autor timpuriu bine informat, geţii apar luptând iarăşi pentru un rege odrys în sudul Thraciei. De astă dată, ei sunt infanterişti mercenari cu armament uşor. 2000 de geţi sunt folosiţi de Seuthes pentru a-i induce în eroare pe athenieni. Ei se prefac că pustiesc ţinuturile thracilor şi că le atacă fortificaţiile pentru a adormi vigilenţa inamicilor. Atunci când athenienii li se alătură la un asediu, atât thracii lui Seuthes, din cetatea asediată, cât şi geţii din afară îi măcelăresc pe agresori (7.38).

Macedonenii la Dunărea de Jos 

Perioada clasică a civilizaţiei greceşti se încheie cu cucerirea Eladei şi a Thraciei de către Filip al II-lea şi a Imperiului Persan de către Alexandru cel Mare. Cu victoriile regilor macedoneni se încheie şi cvasi-exclusivitatea grecilor din coloniile pontice şi a athenienilor aliaţi şi înrudiţi cu thracii nord-egeeni asupra informaţiilor despre geţi. Nu mai datorăm menţiunile despre ei contactelor avute cu barbari deţinători de imperii, ca perşii sau odrysii, ci interacţiunilor cu o mare putere grecească: Macedonia. Calitatea informaţiilor începe să difere de cea remarcată anterior. Geţii apar în continuare episodic, dar joacă un rol politic tot mai semnificativ, iar obiceiurile lor, deşi nefireşti pentru greci, nu mai sunt nici pe departe atât de fantastice.

Un prim episod este cel al acţiunilor lui Filip al II-lea între Balcani şi Dunăre, între 342 î.e.n., când cucereşte Thracia, şi 340 î.e.n., când respinge invazia sciţilor lui Ateas. Numeroşi autori târzii, precum Athenaeus şi Iordanes, oferă informaţii disparate, pe baza cărora istoricii moderni reconstruiesc scenariul total nesigur, dar atrăgător, al unei solii către Filip, compuse din preoţi geţi din apropierea coloniei greceşti Odessos (Varna, Bulgaria), îmbrăcaţi în alb şi cântând din instrumente muzicale cu coarde, şi cel al unei alianţe între Filip şi regele local Kothelas, pecetluită prin luarea ca soţie secundară de către monarhul macedonean a fiicei dinastului get, Meda. Este posibil ca solia şi alianţa să fi fost iniţial interconectate şi să fi făcut parte dintr-un unic episod narat de istoricul de curte al domniei lui Filip al II-lea, Theopompus, ca o digresiune de la subiectul principal al expunerii: confruntarea dintre regele macedonean şi Ateas.

Cunoaşterea celui de-al doilea episod relevant, cel al incursiunii de o zi a lui Alexandru cel Mare la nord de Dunăre la finalul expediţiei sale din 335 î.e.n. împotriva triballilor, un puternic neam thracic de pe teritoriul de astăzi al Serbiei şi din vestul Bulgariei, i se datorează generalului Ptolemeu, viitor rege al Egiptului, participant la campanie, a cărui istorie este folosită intensiv în sec. al II-lea e.n. de Arrian în Anabasis Alexandri, sursa noastră imediată pentru acest eveniment (Arr. An. 1.3.5-4.5). Episodul nu este relatat pe atât de obiectiv precum ne-am aştepta, dat fiind că informaţiile provin de la un militar martor ocular. El este de fapt introdus pentru a slăvi imaginea tânărului rege care trece marele fluviu, acolo unde totul este la superlativ, pe măsura personalităţii lui Alexandru: spicele de grâu sunt atât de înalte încât trebuie culcate cu lăncile, geţii sunt foarte numeroşi – 4000 de călăreţi şi peste 10.000 de pedestraşi – dar nu atât de puternici pentru a i se putea împotrivi cuceritorului şi oştirii sale de doar 1500 de călăreţi şi 4000 de pedestraşi. Într-o reverberaţie târzie a calităţii atribuite geţilor încă din timpul expediţiei lui Darius, oponenţii lui Alexandru sunt numiţi apathanatizontai, „care se fac nemuritori”.

Depăşind cu puţin finalul epocii clasice, campaniile diadohului Lisimah şi fiului său, Agatocle, împotriva regelui get Dromihete, în primul deceniu al sec. al III-lea î.e.n., soldate cu înfrângerea şi capturarea lor, sunt un bun pretext pentru autorii eleni de a dezvolta o altă latură a reprezentării geţilor. Nu mai puţin de zece scriitori antici oferă informaţii despre aceste evenimente, în care, în premieră, geţii nu mai apar marginal, ca un detaliu curios, ci ca protagonişti. Dar nici acum imaginea geţilor nu este o reflexie complet fidelă a realităţii. Cea mai largă versiune a evenimentelor este cea a lui Diodor din Sicilia (Diod. Sic. 21.11-12), în care confruntarea geto-macedoneană are valenţe moralizatoare. În Helis, reşedinţa geţilor, care ar trebui căutată la sud de Dunăre, poate la Sveştari, în Bulgaria, captivii primesc un ospăţ bogat, din vase de metal preţios, în vreme ce învingătorii mănâncă bucate simple, din vase de pământ, prilej pentru Dromichete de a mustra trufia şi nechibzuinţa lui Lisimah de a porni la înrobirea unui neam modest, deşi el era deja stăpân peste numeroase avuţii şi ţinuturi. Relatarea este departe de a putea fi folosită ca sursă de precizări suplimentare despre geţi: o povestioară identică fusese spusă deja după marea victorie de la Plateea din 479 î.e.n. împotriva armatei de uscat a lui Xerxes, în care generalul spartan Pausanias le serveşte exact aceeaşi pildă prizonierilor perşi (Hdt. 9.82). Printr-o inversiune remarcabilă, acum barbarii sunt cei care acţionează drept profesori de moderaţie şi înţelepciune pentru greci.

Din nefericire, nu s-au păstrat surse scrise care să reprezinte, chiar şi grosier, imaginea timpurie a grecilor din Pont despre geţi, vecinii lor de la gurile Dunării. Pentru ceilalţi greci din perioada clasică, geţii sunt un neam barbar îndepărtat, cu o importanţă redusă pentru că nu sunt dominanţi politic ca perşii, odrysii sau sciţii. Referirile la ei sunt curiozităţi, exotisme, amintite pasager, cel mai adesea în relatări mai ample despre marile puteri ale zilei. Rolul geţilor este cel atribuit frecvent în imaginarul grec barbarului îndepărtat: locuitor al unui tărâm situat la capătul lumii, cu obiceiuri stranii, uneori demn de a fi doar supus, sclav sau mercenar, din pricina cruzimii şi a înapoierii sale, alteori exemplu de moralitate superioară, folosit pentru a deplânge decăderea morală din lumea greacă, într-o editare avant la lettre a mitului „sălbaticului bun”.


Sursa: historia.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!