La fel ca şi Parisul, care a dat tonul perioadei Belle Époque în Europa începând cu anul 1871, şi Bucureştii au cunoscut o vreme de plină modernitate, cu salturi marcante în toate domeniile şi viaţă tihnită până la începutul Primului Război Mondial. Belle Époque a fost un timp de relativă pace şi prosperitate, de optimism şi bogăţie, de care s-au bucurat cu deosebire cei din lumea avută. Despre ei şi despre modalităţile de petrecere a timpului liber în acei ani va fi vorba şi în cele ce urmează…

Născut chiar în 1871 – an care a marcat debutul perioadei rămase în istorie sub denumirea de La Belle Époque, Constantin Argetoianu aminteşte faptul că, dintre casele vizitate după ce devenise „domn” (adică putea purta pantaloni, împlinind vârsta de 14 ani), niciuna nu mai purta „pecetea vechilor instalaţiuni boiereşti” . Modernizarea lumii alese bucureştene „se săvârşise deja şi oamenii cu dare de mână îşi organizaseră traiul şi casele după normele şi moda Parisului” . Florance K. Berger, călător străin venit la noi pe la 1877, constata ca românii sunt nebuni după tot ce vine de la Paris, tot aşa cum odinioară francezii erau ahtiaţi după tot ce era englezesc. Ulysse de Marsillac invita: „Intraţi într-un salon şi vă veţi afla deja la Paris. Mobilierul cel mai elegant, toaletele cele mai moderne şi mai de bun gust, conversaţii alese în limba cercurilor noastre cele mai distinse, lustre strălucitoare, flori care ornează console, melodii care se revarsă peste marginile de palisandru ale pianelor sau care curg de pe buzele fetelor…, nimic nu lipseşte din ceea ce constituie civilizaţia în ceea ce are ea mai bun”.

Pătrunderea influenţelor occidentale, cu deosebire cele franţuzeşti, în modul de trai şi în mentalitatea lumii bogate bucureştene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea adusese şi încetăţenise moda balurilor, a seratelor şi a recepţiilor, pe lângă primirile pe care mai-marii oraşului şi ai vremii le găzduiau la anumite zile şi ore dinainte stabilite. Elita, devenită repede mare amatoare de evenimente de acest fel, nu pierdea niciun prilej de a se întrece în bogăţie şi strălucire; iar balurile aveau în vremea aceea o însemnătate pe care au pierdut-o cu trecerea timpului. Primiri în marile case se făceau în tot cursul anului, dar balurile, seratele, recepţiile erau cu precădere în sezonul rece, vara fiind destinată mai mult plecării în străinătate.

Baluri la Palatul Suţu şi în saloanele Elenei Oteteleşanu

Unanim, atât străinii, cât şi autohtonii au considerat că primirile cele mai selecte din Capitală după a doua jumătate a secolului al XIX-lea se făceau în saloanele doamnei Oteteleşanu şi în cele ale prinţesei Irina Grigore Suţu, la Palatul Suţu; iar o vizită la una dintre aceste case echivala cu o recunoaştere a intrării în lumea bună a Bucureştilor.

Vasta clădire a Palatului Suţu, numai saloane, părea făcută pentru baluri, iar gazdele aveau o plăcere deosebită să primească oaspeţi. Cu ocazia marilor baluri, precum şi la seratele dansante, erau deschise toate saloanele: în afară de cel roşu cu brocart, folosit de obicei, se mai deschidea şi celălalt, galben, cu stucaturi şi oglinzi de mari dimensiuni. În acele oglinzi, sub lumina sclipitoare a sumedeniei de lămpi şi lumânări, se reflectau elegante siluete de femei şi bărbaţi ce umpleau de viaţă încăperile de sărbătoare. Rochii elegante de mătase ori de catifea, cu dantele deosebit de fine şi trene lungi din brocart, bijuterii din aur, diamante, precum şi constelaţii de pietre preţioase dădeau petrecerilor o strălucire aparte, incendiară.

Deschise larg erau şi saloanele Elenei Oteteleşanu. Mesele de mahon, cu albume de autografe şi fotografii în rame filigranate, aveau în jurul lor fotolii de Aubusson şi scaune aurite, aşezate pe covoare de Smirna. Policandrele cu lumânări şi înaltele lămpi cu gaz, pe picior de onix, răspândeau o lumină galbenă de sub abajurul încreţit şi dantelat. Sobele mari erau din teracota albă, iar un efect deosebit îl dădeau palmierii din vase de aramă, unde cuplurile îşi aflau un ascunziş temporar, trădaţi fiind doar de oglinzile veneţiene cu rame poleite .

După ce se adunau mai întâi în jurul canapelei salonului galben, aducând omagiul lor stăpânei, musafirii se îndreptau spre salonul cel mare, unde, sub arcuşul neegalatului Ludwig Wiest, cadrilurile, valsurile şi toate celelate dansuri ale epocii făceau furori. De regulă, sălile de bal nu aveau nici covoare, nici mese şi nici vreo altă piesă amplă de mobilier (doar scaune), pentru ca dansul să nu fie în niciun fel stânjenit.

Una dintre marile plăceri ale soţilor Suţu, primirea musafirilor

După 1885, Palatul Suţu, ridicat de cei doi arhitecţi vienezi, Johann Veit şi Conrad Schwink, minuna încă lumea cu aspectul său de castel romantic şi cu leii săi auriţi. Proprietarii palatului, soţii Suţu, având o anumită vârstă de-acum (Irina Suţu trăind până în 1891, iar Grigore Suţu până în 1893), dar văzuţi ca fiind la fel de caraghioşi ca şi în trecut, cu aspectul lor fizic atât de diferit şi cu excentricităţile lor, erau extrem de vanitoşi şi de risipitori. Una dintre marile lor plăceri continua sa fie primirea musafirilor. Astfel, pe lângă alte primiri, balurile date de ei, care au avut un loc însemnat în mişcarea „mondenă” a Bucureştilor, se succedau toată iarna, o dată pe săptămână şi, uneori, şi de două ori pe săptămână. Pe lângă primiri şi baluri, cei doi soţi erau nelipsiţi în fiecare zi de la plimbarea la Şosea, într-o demodată trăsură condusă de un vizitiu „într-o livrea cu fireturi aurite la toate cusăturile” şi trasă de doi cai „copleşiţi de greutatea hamurilor încărcate cu paftale, cu zurzulii şi cu coroane” . La spatele trăsurii, după moda veche, se afla un arnăut armat cu pistoale şi iatagane.

Baluri la casa Oteteleşanu nu se mai dădeau de când conu Iorgu Oteteleşanu trecuse în nefiinţă, în 1876, dar Elena Oteteleşanu a continuat să primească musafiri în casa sa, unde astăzi se află Palatul telefoanelor, până aproape de moartea ei, petrecută în 1888 .

Claymoor, reporterul monden al epocii

Un bal important – chiar dacă nu era socotit printre cele selecte (din pricina numărului prea mare de invitaţi) – era balul de la Palat, dat de rege la începerea sezonului, chiar la 1 ianuarie. Regele Carol I invita atunci reprezentanţii tuturor straturilor sociale ce se puteau încadra in limitele unei anumite etichete, nu prea severe, de altfel. Atunci erau invitate peste 1.000 de persoane, un număr destul de mare pentru acea vreme. Pe lângă aristocraţie, mai erau poftiţi oameni politici, miniştri, senatori şi deputaţi, înalţi funcţionari, ofiţeri superiori (plus un contingent de ofiţeri inferiori, ca dansatori), reprezentanţi ai profesiilor libere, ai industriei şi ai comerţului.

Nimeni din lumea aleasă n-ar fi lipsit de la acest bal, chiar dacă nu aveau o părere prea bună despre el, iar doamnele înaltei societăţi s-ar fi simţit umilite dacă Claymoor nu le-ar fi menţionat în cronica lui de a doua zi.

Mişu Văcărescu, destul de aspru creionat de Constantin Argetoianu, cel mai popular redactor al ziarului francez „L’Independence Roumaine”, a ajuns repede vestit pentru cronicile mondene pe care le scria. Folosind pseudonimul Claymoor, a devenit un fel de arbitru al eleganţei, şi nu era bal, recepţie sau serată fără ca el să nu prezinte amănunţit toaletele frumoaselor prezente; şi nu erau puţine doamnele care-i trimiteau daruri tocmai pentru a nu-şi precupeţi laudele la adresa lor.

Baluri de rangul unu şi de randul doi

După balul Curţii începeau şi celelalte baluri. Deosebit de selecte erau balurile din casele familiei Ştirbei. Invitaţii nu erau prea numeroşi, în schimb erau aleşi pe sprânceană, din rândul celor mai bogaţi şi mai puternici oameni ai zilei. Balul de la casa Bibescu era şi el un eveniment despre care se vorbea mult în perioadă, deşi nu era la fel de bine cotat ca şi cel găzduit de casa Ştirbei . În afară de balurile Suţu, Ştirbey şi Bibescu se mai dădeau în epocă şi alte baluri, în diferite case, spre exemplu, cele din casa lui Iancu şi Irina Marghiloman; acestea erau considerate însă baluri de rang doi.

Mai târziu, în vogă erau petrecerile de la casa Vernescu, fostă casa Lenş, din apropierea palatului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit Nababul, azi Muzeul „George Enescu”. Acest Vernescu, un adevărat estet, dar şi un ins foarte bogat, după ce a cumpărat clădirea ajunsă aproape o ruină a dat-o în grija cunoscutului arhitect Ion Mincu, care, cu har şi pricepere, a refăcut-o între anii 1887-1889. De o splendoare şi o strălucire aparte, casa, numită de atunci Vernescu (nume care s-a şi păstrat până astăzi), şi-a deschis porţile vestitelor baluri şi serate mondene, la care participa întrega lume aleasă bucureşteană. Odată intraţi pe uşile principale, după ce treceau pe sub frumoasa copertină susţinută cu trăinicie de doi stâlpi, musafirii pătrundeau într-un hol fastuos, unde trona o monumentală scară în spirală, pentru ca apoi să ajungă în saloanele petrecerilor.

Reuşita unui bal, dată de calitatea supeului şi de valoarea darurilor distribuite la cotillion

În general, lumea bună a Bucureştilor se lua la întrecere în privinţa fastului din saloanele de primire, a rafinamentului supeurilor, a rochiilor şi a costumelor. Balurile începeau pe la orele 22 şi erau deschise printr-un cadril de onoare. La cadril luau parte, pe lângă gazde, şi cei mai de seamă invitaţi. Aceştia din urmă părăseau de obicei balul înainte de supeu, excepţie făcând gurmanzii ori cei puşi pe chef. Regula nu se aplica balurilor de la palat, unde nimeni nu putea pleca înaintea regelui şi a reginei care luau parte la supeu.

Dansurile care precedau supeul erau valsul, polka, polka mazurka, cadrilul şi lanciers, toate menite să deştepte pofta de mâncare. La miezul nopţii, sau cel târziu la unu noaptea, era servit supeul, apoi începea cu adevărat balul. Cotillionul era în mare vogă şi se dansa până la orele 3-4 dimineaţa şi uneori chiar mai mult.

Reuşita unui bal era dată de calitatea supeului şi de valoarea obiectelor distribuite la cotillion. Cele mai aşteptate obiecte erau cele care se dădeau la Palatul Suţu şi care constau în mici cutiuţe de aur smalţuit, „nécessair-uri” din argint, dar şi din flori artificiale de toată frumuseţea şi pene de struţ. La casa Ştirbei obiectele date erau cu gust, dar mai puţin numeroase şi de valoare mai mică decât la familia Suţu .

După supeu, la cotillion nu rămâneau decât cei tineri, dar şi mamele fetelor, care în acele timpuri nu-şi puteau lăsa fiicele singure. Domnişoarele şi tinerele femei îşi găseau câte un tânăr, şi fiecare pereche îşi rezerva două scaune legându-le cu o batistă .

Cotillionul nu putea fi executat decât sub conducerea unui conducător de cotillion. Acesta nu era orişicine, ci trebuia să fie o figură marcantă, fiind ales în consens tacit şi unanim. Lui i se cerea, pe lângă autoritate şi o bună cunoaştere a dansului, o voce puternică cu ajutorul căreia să explice şi să comande mişcările, precum şi multă prezenţă de spirit necesară aplanării incidentelor ivite între invitaţi . Se pare că vechile dansuri nu erau prea uşor de învăţat şi nu toată lumea prezentă la bal reuşea să execute figurile complicate ce se impuneau, aşa că, de regulă, doar câteva perechi erau experte, restul descurcându-se mai greu.

Zorii veneau cu aromă proaspătă de cafea, în care laptele aproape că nu lipsea, ori cu un pahar de bulion, în funcţie de preferinţele celor care reuşiseră să facă faţă întregii nopţi.

Balurile – măsura bogăţiei şi a prestigiului anumitor familii din Bucureşti

Deosebit de apreciate erau şi balurile mascate, prilej de bucurie, dar şi de serioase frământări şi insomnii, căci alegerea costumelor şi realizarea lor nu erau operaţiuni de neglijat; dimpotrivă. La aceste baluri bărbaţii se costumau în Pierrot, muschetari, ofiţeri din garda franceză, personaje istorice, iar doamnele deveneau femei elveţiene, spaniole, ţărănci bretone, păstoriţe, regine, ori întruchipau personaje din mitologie sau din istoria Franţei, după cum puteau să întruchipeze, de asemenea, anotimpuri sau flori. Erau şi baluri la care se preciza o anumită perioadă istorică, pe care toţi reprezentanţii trebuiau să o respecte, de regulă tot din istoria Franţei. Lesne de observat era faptul ca sursele de inspiraţie erau oferite de modelele epocilor istorice europene, cu precădere cele franţuzeşti.

Foarte preţuit în perioadă a devenit şi portul tradiţional românesc, mai ales către sfârşitul secolului al XIX-lea, iar frumuseţea lui a fost remarcată şi de saloanele selecte europene.

În afară de balurile particulare, societatea înaltă bucureşteană considera drept evenimente importante şi balul Jockey Clubului, dar şi balul Obolului, care erau anuale. Primul era rezervat doamnelor şi domnişoarelor, membrilor şi unui număr foarte redus de invitaţi, toţi din înalta societate. Al doilea avea cu totul alt caracter, scopul principal fiind acela de a strânge fonduri în diverse scopuri caritabile. Balul Obolului era mai mult un bal public, desfăşurându-se de regulă la Teatrul Naţional.

Un lucru e cert: strălucitoare şi variate, balurile secolului al XIX în Bucureşti au reprezentat nu numai un motiv de distracţie (sau, uneori, de strângere de fonduri), ci au dat mai cu seamă măsura bogăţiei, prestigiului şi a puterii de care se bucura un anumit număr de familii din societatea timpului.

Şi, pe lângă baluri, serate, primiri de orice fel în marile case bucureştene, societatea aleasă frecventa Opera, cu precădere reprezentaţiile artiştilor străini, acestea fiind mai cu seamă la modă în anii aceia.

Fata moşierului Nenciu, cea mai elegantă femeie din Bucureşti

Un important loc de petrecerea a timpului liber, de unde nimeni n-ar fi lipsit pentru nimic în lume, era Şoseaua Kiseleff, căreia i se spunea, scurt, Şoseaua. Frumoasă şi cochetă, umbrită de tei, în genul parcurilor occidentale, Şoseaua vedea adunată toată lumea aleasă a Capitalei, care îşi dădea întâlnire în acest loc în toate după amiezile, indiferent de anotimp. Orele potrivite pentru plimbările la Şosea erau cuprinse între prânz şi timpul de primire a oaspeţilor. Vara, Şoseaua prindea a se însufleţi între orele 17 până la orele 21 (Ulysse de Marsillac indică un interval orar cuprins între orele 19 şi 22 ), iar iarna, de la orele 14 până la 16.

Mersul trăsurilor la Şosea se supunea unei reguli anume: la dus, caii mergeau la trap, pentru a le putea fi apreciate calităţile, iar la întors, mergeau la pas. În general, la Şosea se ajungea şi se putea continua plimbarea cu trăsura, dar pe alei se instituise mersul pe jos.

Existau soldaţi însărcinaţi cu supravegherea circulaţiei pe Şosea, dotaţi cu steguleţe pentru a putea menţine ordinea trăsurilor şi a călăreţilor, în timp ce aleile erau inundate de domni şi doamne conversând, glumind, râzând sau flirtând, totul în pas de plimbare şi în acordul muzicii militare.

Lumea elegantă a Bucureştilor îşi făcea apariţia aici în echipaje strălucitoare. Trăsurile, care mai de care mai frumoase şi mai de preţ, comandate la Viena sau Paris, sau făcute la noi de renumiţi carosieri străini stabiliţi la Bucureşti, aveau înhămaţi tot felul de cai de rasă aduşi de peste hotare. Pe capră, alături de lacheu, era vizitiul, amândoi îmbrăcaţi în uniforme bogate. Mantiile vizitiilor erau împodobite cu fireturi de aur, iar captuşeala era din mătase de diferite culori, purtându-se răsfrântă în afară. Interiorul trăsurii era căptuşit cu catifea, mătase sau postav din cel mai fin, având o serie de perne pentru cât mai mult confort, pe lângă perna şi învelitoarea pentru picioare, toate cu monograma stăpânului sau a stăpânei.

Nyka, fata bogatului moşier Nenciu, era considerată cea mai elegantă femeie din Bucureştii sfârşitului de veac XIX. Cu trei căsătorii la activ şi numeroase aventuri pe lângă, Nyka scandalizase lumea bună cu purtarea, luxul şi extravaganţele ei. În plus, era nelipsită şi exigent de punctuală la plimbarea zilnică la Şosea. Întotdeauna avea culoarea rochiei asortată cu cingătoarea vizitiului şi cu căptuşeala landoului comandat special de la Paris, pe care punea să o schimbe în fiecare dimineaţă .

Cei care nu-şi puteau permite propriile echipaje angajau una dintre trăsurile Capitalei sau, mai târziu, una dintre trăsurile muscalilor – trăsuri de lux, aflate la modă şi fiind frecvent folosite chiar şi de cei avuţi. Muscalii, îmbrăcaţi în anterie lungi din catifea dungată, cu şepci ruseşti pe cap şi încinşi cu eşarfe din panglică lată din mătase de diferite culori, aveau trăsuri largi şi legănătoare, cu cai negri sau vineţi, rotaţi, cu cozi lungi şi coame bogate, aduşi din stepa rusească.

O bătaie cu flori la Şosea, imortalizată de Luchian

De-a lungul Şoselei s-au deschis cu timpul şi o serie de localuri – Bufetul, Vila Regală, Princiar, Vila Roza, Sans Souci, Flora, Chateaubriand, Jardin des Freurs şi altele, unde, într-o atmosferă plăcută, cu mâncăruri alese, vin şi şampanie, în acordul strunelor lăutăreşti, se putea petrece până dimineaţa.

Reprezentând copia fidelă a casei româneşti ce urma să fie prezentată la Expoziţia Universală de la Paris din 1889 şi executată în stil clasic românesc în 1894, cu pridvoare şi stâlpi sculptaţi, după planurile arhitectului Ion Mincu, în apropierea primului rond, într-o oază de verdeaţă, Bufetul de la Şosea era unul dintre cele mai apreciate localuri bucureştene.

O deosebită atracţie la Şosea o reprezentau „bătăile cu flori” care aveau loc primăvara. Cu această ocazie, între Bufet şi Rondul al Doilea defilau care alegorice, echipaje, brecuri şi trăsuri împodobite cu flori şi trase de cai gătiţi şi ei de sărbătoare. Trăsurile erau multe, se încrucişau adesea şi, spre bucuria tuturor, se aruncau şi dintr-o parte şi din cealaltă cu flori. Ploua cu flori multe şi colorate, mirosind ameţitor, sub un soare luminos, abia renăscut. De altfel, impresionat de baia de culoare şi de veselie, pictorul Ştefan Luchian va imortaliza şi el pe pânză o astfel de „bătaie cu flori” de la Şosea.

Iarna, când fulgii albi de nea cădeau ca o perdea strălucitoare, troienind oraşul, caii erau înhămaţi la sănii şi împodobiţi cu zurgălăi pe spate şi pe gât, iar la urechi li se puneau cozi de vulpe. Mai mult: bidivii erau acoperiţi cu un valtrap mare de plasă de sfoară împletită în culori şi cu chenar cu dantelă lucrată din bumbac pescăresc. Lumea privea cu plăcere perechile de bucureşteni veseli, înfofoliţi în blănuri de preţ, caii şi vizitii cu şube groase şi căciuli de blană, care se întretăiau adesea în clinchete de zurgălăi de-a lungul Şoselei. Plimbările cu sania au continuat şi în primele decenii ale secolului al XX-lea.

La patinoarul administrat de Niţă Berechet

De asemenea, orăşenii cu stare, dar nu numai, mergeau şi la patinaj, care a început să fie practicat în ţara noastră din a doua jumătate a secolului XIX-lea. Prima menţiune despre patinaj în Bucureşti a fost făcută în presa locală în 1870, apa îngheţată a lacului din Grădina Cişmigiu devenind principalul loc de întâlnire pentru bucureştenii care doreau să patineze. Patinajul se făcea de plăcere şi nu neapărat cu patine, acestea fiind apanajul celor mai avuţi.

Lacul din Grădina Cişmigiu a devenit, astfel, primul patinoar, unul natural, desigur, a cărui stare depindea de capriciile vremii. Administrat din 1908 de Niţă Berechet, acesta avea să-şi găsească cu greu clienţi, pentru un timp de vină fiind şi tarifele care se practicau, dar şi faptul că patinajul era socotit de mulţi drept „un sport imprudent şi chiar necuviincios” (după cum scria „Revista Automobilă” în anul 1913).

Tinerii din lumea bună organizau şi concursuri de viteză şi de fond, dotate cu premii în bani şi obiecte. Cu timpul, numărul celor care îndrăgeau patinajul a început să crească, el fiind iniţial privit doar ca o formă de divertisment şi nicidecum ca un sport. Regulile, ca şi patinoarele artificiale au apărut ceva mai târziu.

Şi dacă pe timp de iarnă înalta societate bucureşteană petrecea, de regulă, la baluri şi la Şosea, în timpul verilor sufocante familiile bune părăseau oraşul, îndreptându-se către moşii sau, şi mai bine, spre străinătăţuri, la băi sau în plimbare. Toamna se întorceau cu mic cu mare, aşteptând noul sezon de veselie şi petreceri. Toate acestea, desigur, până în 1914…


Sursă: https://www.historia.ro/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!
DISTRIBUIȚI