Joseph Campbell (1904–1987) este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai mitologiilor, specializat în descifrarea sensurilor alegorice din mituri. Cărțile lui, reeditate și traduse în diferite limbi, intră în bibliografia facultăților de Știința religiilor. Interviurile lui difuzate la radio, la televiziunea americană și prin DVD sub formă de filme documentare (accesibile azi prin mijloacele electronice de care dispune oricine) l-au făcut cunoscut unui public larg. Campbell a influențat mulți scriitori de cărți best seller, realizatori de filme și creatori de artă. George Lucas a făcut trilogia cinematografică Star Wars influențat de cartea Eroul cu o mie de fețe (The Hero with a Thousand Faces) și de alte cărți ale lui Campbell. Lucas i-a pus la dispoziție lui Campbell imensul său domeniu de paradis din Havaii, ca să își petreacă acolo împreună cu soția ultimii ani din viață, pe prispa Raiului. Acolo a venit renumitul jurnalist Bill Moyers și a realizat interviurile filmate cu Campbell, prin care Moyers a devenit și mai celebru.
Permiteți-mi să vă reamintesc bine-cunoscuta interpretare pe care o face Campbell imaginilor de pe unul din vasele de aur din Tezaurul de la Pietroasa la paginile 9-27 din The Masks of God: Creative Mythology (volumul IV), The Wiking Press, New York, 1968. Poate că ați urmărit pe Internet conferința lui: <https://www.youtube.com/watch?v=NmeTfHBuidg> Campbell nu este arheolog și nu abordează aspectele deja elucidate de arheologi, așa cum le-au elucidat, ci doar descifrează mesajul imaginilor mitologice de pe un singur obiect din Tezaurul de la Pietroasa. El consideră că este un vas sacramental, analizează fiecare imagine în parte și ajunge la concluzia că înfățișează scene ce au ca personaj principal pe Orfeu ca salvator. Este regretabil că Mircea Eliade nu și-a aplecat ochii asupra acestui vas. Nu putem ști cum ar fi interpretat el imaginile. Campbell zice astfel:
„[…] un vas sacramental Orfic, din aur, datând aproximativ din aceeași perioadă ca tavanul de la Domitillia. A fost dezgropat în 1837, în apropierea localității Pietroasa, în zona Buzău, România, împreună cu alte 21 de obiecte valoroase. Și, întrucât una din marile brățări (one of the large armbands) din tezaur avea o inscripție cu caractere runice, numeroși savanți care au examinat la început tezaurul au fost de părere că ar fi putut fi îngropat de către regele vizigot Athanaric în anul 381 d.Hr., când a fugit de huni, ca să obțină protecția Byzanțului. În timpul Primului Război Mondial, întreaga colecție a fost dusă la Moscova, pentru a fi pusă la adăpost de nemți, unde a fost topită de către comuniștii ruși, pentru că era din aur. Așa că nu se mai poate face nimic pentru a stabili originea sau o datare precisă. Totuși, în iarna 1867-1868 a fost împrumutat pentru șase luni în Anglia, unde a fost fotografiat și a fost reprodus prin galvanoplastie.”
Afirmația lui Campbell că tezaurul ar fi fost topit de către ruși se bazează pe informațiile de care dispunea el în Occident. Noi, românii, știm că Tezaurul de la Pietroasa ne-a fost restituit în 1956 și a fost expus la Muzeul Național de Istorie. Campbell a murit fără să fi aflat că ar fi putut veni la București să-l vadă. Revin la analiza pe care o face Campbell, după reproducerile de care dispunea. Iată ce zice Campbell: „Imaginile sunt nefinisate conform standardelor clasice și pot fi lucrarea unui meșter provincial. România, poate fi amintit, a fost timp de secole ocupată de legiuni romane de frontieră ce apărau Imperiul de goți și de alte triburi germanice, totuși cu un număr mereu sporit de auxiliari germani și chiar cu ofițeri de rang. Prin zonă și prin Europa Centrală au fost descoperite multe temple ale misterelor lui Mithra. După cum se vede pe acest vas, cultul lui Orfeu era de asemenea cunoscut. Ba mai mult, din această provincie s-a revărsat neîncetat un torent de influențe elenistice către nord, în perioada romană, către triburile celtice ca și spre triburile germanice. În continuare, în Evul Mediu, o puternică erezie gnostică, maniheană, a inundat înspre vest până în sudul Franței, exact în secolul când au apărut cultul iubirii la trubaduri și legendele Graalului. Imaginile de pe acest vas Orfic sunt de o importanță specială nu numai pentru tradițiile religioase din Occident, ci și pentru tradițiile literare și artistice. Într-adevăr, deja de la prima imagine, ce îl arată pe Orfeu ca pescar, se pot face sumedenie de asociații.
1. Orfeu Pescarul este înfățișat aici cu undița, cu sfoara înfășurată pe ea, cu un sac ca o plasă în mâna ridicată și cu un pește la picioarele lui. Poate fi asociat cu cuvintele lui Christos către pescarii apostoli Petru, Iacob și Ion: „Am să vă fac pescari de oameni.” (Matei 4:19, Marcu 1:17, Luca 5:10). Poate fi asociat și cu Regele Pescar din legendele Graalului. Iar de la acesta se poate ajunge și la ideea că figurina din centrul vasului, așezată și cu un pocal în mâini, poate fi prototipul Fetei Graal din castelul către care cavalerul ce punea întrebări a fost trimis de către Regele Pescar. Un foarte timpuriu model al pescarului mistic apare pe un sigiliu din Babilon în imaginea cunoscută ca „Gardianul Peștelui.” Cea mai semnificativă și mai obișnuită imagine de referință este pe inelul purtat de către Papă, numit „Inelul Pescarului,” pe care este gravată reprezentarea miraculoasei atrageri de pești cu ocazia cuvintelor lui Christos.
Imaginea pescuitului era adecvată cu precădere în comunitatea creștină timpurie, unde la botez neofitul era ridicat din apă ca un pește. Un opaiț de ceramică din creștinismul timpuriu arată un neofit îmbrăcat ca un pește, pentru a fi născut pentru a doua oară, conform învățăturii că „dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5). Legenda hinduistă despre nașterea marelui înțelept Vyāsa dintr-o virgină ce fusese născută pește, supranumită Miros de Pește (al cărei nume real era Adevăr) se poate referi la același lucru. Ne putem gândi și la Iona, renăscut dintr-o balenă, despre care se spune în Midrsah că burta acesteia simbolizează sufletul omenesc înghițit de Sheol. Însuși Christos este simbolizat ca un pește și se mănâncă pește vinerea.
Desigur că aici am intrat într-un context de o considerabilă antichitate, referitor la o scufundare în apele abisale, pentru o ridicare ca renăscut. Probabil că cea mai cunoscută experiență spirituală de acest fel este scufundarea regelui babilonian Gilgamesh pentru a culege planta imortalității de pe fundul oceanului cosmic. Un sigil cilindric assirian de pe la anul 700 î.Hr. (pe vremea în care se consideră că a fost profetul Iona) reprezintă un adorator cu brațele întinse sosind la această plantă imortală pe fundul unui abis, unde este păzită de doi oameni-pește. Zeul Assur, din Ninive (oraș către care călătorea Iona când a fost înghițit de către balenă) plutește miraculos deasupra scenei. Dar Gilgamesh, să ne amintim, a pierdut acea plantă după ce a ajuns la mal. A fost mâncată de un șarpe, așa că pe când șerpii acum pot năpârli de pielea lor și să renască, omul este muritor și trebuie să moară. Așa spun cuvintele lui Dumnezeu din rai către Adam, după cădere: ‚căci pământ ești și în pământ te vei întoarce’ (Geneza 3:19-20).
Grecii aveau altă idee în tradițiile misterelor și ziceau că Zeus a creat omul nu din țărână neînsuflețită, ci din cenușa Titanilor, care îl mâncaseră pe Dionysos, fiul său. De aceea omul este parțial din substanța nemuritoare a lui Dionysos și parțial din substanța muritoare a Titanilor. La inițierea în mistere, omul ajungea să cunoască partea din sine însuși cu viață eternă de la zeul care a murit el însuși, pentru a trăi multiplicat în noi toți.
În cele 16 imagini de pe vasul sacramental de aur, sunt reprezentate secvențele etapelor inițiatice de căutare lăuntrică. Neofitul a fost tras la poarta mistică de către undița lui Orfeu și începe o călătorie de noapte pe mare, în sensul mersului soarelui, pe vasul de aur. La fel ca soarele care apune, el coboară în pământ într-o moarte simbolică, iar în imaginea 14 reapare la o nouă zi, calificat pentru a experimenta „întâlnirea ochilor” Hiperboreanului Apollo, în imaginea 16.
2. Un personaj nud în așteptare la intrare, purtând pe cap o ladă sacră (cista mystica) și cu un spic de grâu în mână. În reliefurile clasice asemenea personaje purtând pe cap o ladă sacră sunt de obicei mai mici decât celelalte din jurul lor. Noi nu interpretăm acest personaj ca fiind un copil. El oferă conținutul lăzii către:
3. Un bărbat cu fustanelă, neofitul. El ține în mâna stângă o torță, simbol al zeiței Persefona, din lumea subterană, în ale cărei mistere (adevărul despre moarte) va fi introdus. Ochii lui încă mai țin de ai mistagogului, Pescarul. Corbul morții stă pe umărul lui. De comparat cu simbolismul din inițierile lui Mithra și cu zeița irlandeză a morții. Cu mâna dreaptă el ridică din lada mistică un imens con de pin, simbol al principiului de reînnoire a vieții seminței, care cu moartea și descompunerea conului, este pus în libertate. Pentru că așa cum spune Pavel: „ce sameni tu, nu înviază, dacă nu moare mai întâi… Trupul este semănat în putrezire, și înviază în neputrezire” (I Corintieni 15:36, 42).
4. Un personaj feminin drapat, portăreasa sanctuarului, purtând în mâna stângă un vas iar în mâna dreaptă o găleată, îl conduce pe neofit înăuntru. Așa cum puterea feminină ce se află în pământ, eliberează viața din sămânța din con, la fel va elibera misterul zeiței mintea neofitului de la obligația a ceea ce Pavel — folosind limbajul misterelor — numește „acest trup de moarte” (Romani 7:24). Pe sigilii cilindrice din Mesopotamia, cărăușii de la intrarea în temple cărau găleți, asemănătoare cu cea din această imagine, cu băutura mied, dătătoare de viață nemuritoare. Oamenii-pește, zei-pește asirieni, de asemenea cară astfel de găleți. Neofitul este călăuzit în sanctuarul celor două zeițe:
5. Demeter întronată, ținând în mâna dreaptă sceptrul înflorat al vieții pe pământ, iar în mâna stângă foarfecile deschise cu care taie firul vieți.
6. Fiica ei, Persefona, ca stăpână a lumii de jos, întronată în dosul domniei sceptrului și foarfecilor lui Demeter. Torța, emblema ei, simbol al luminii din lumea de jos, este flacăra spirituală regenerativă. Neofitul acum a învățat sensul corbului care stătea pe umărul său când a intrat pe calea mistică și al torței și a conului care au fost plasate în mâinile sale. Îl vedem în imaginea următoare astfel:
7. Cel inițiat stă reverențios cu mâna stângă pe piept și ține în mâna dreaptă un șirag de mătănii.
8. Tyche, zeița norocului, îl atinge pe cel inițiat cu o nuia, care ridică spiritul lui deasupra mortalității. Ea ține în mâna stângă cornul abundenței, simbol al abundenței pe care i-o va acorda ea.
Suntem acum la jumătatea drumului, la punctul la care ar fi miezul nopții, unde:
9. Agathodaemon, zeul norocului bun, ținând în mâna dreaptă pedunculul unei flori de mac întoarsă în jos, simbolizând somnul morții, iar în mâna stângă un spic mare în sus, cu sămânța vieții, îl va introduce pe inițiat la:
10. Domnul abisului. Cu ciocanul în mâna dreaptă și cu un corn al abundenței în mâna stângă, acest zeu întunecat și teribil e întronat pe un animal marin solzos, un fel de crocodil modificat. Ciocanul lui este instrumentul meseriașului divin al lui Platon, cu care este făurită lumea trecătoare după modelul formelor eterne. Acest ciocan mai este și simbolul fulgerului iluminării, prin care ignoranța referitoare la lumea trecătoare este distrusă. De comparat cu simbolismul zeului Zervan Akarana la inițierile în Mithraism cât și cu divinitățile hinduiste care creează și totodată distrug iluzia lumii.
Vechiul zeu-șarpe sumerian Ninigizzida este arhetipul de bază al acestui domn al abisului acvatic, de unde vine viața muritoare și în care se întoarce. La celți, zeul lumii subterane Succelos reprezenta aceeași putere întunecată. În mitologia clasică el era Hades, Pluton, Poseidon. Iar în mitologia creștină este diavolul.
Există totuși o deosebire importantă între locul diavolului în universul creștin și locul lui Ninigizzida sau al lui Hades, Pluton, Poseidon în universul păgân. Într-un manuscris iluminat din secolul al doisprezecelea, despre tot ce e valoros să fie cunoscut, numit Mica grădină a deliciilor (Hortulus deliciarum) — compilat de stareța Herrad von Landsberg (care a murit în 1195) în mânăstirea ei din Hohenburg, Alsacia, pentru a ajuta călugărițele ei în obligațiile lor didactice — este o imagine bazată pe o metaforă creată de Papa Grigore cel Mare (590-604) pentru a ilustra doctrina mântuirii, care era cea mai răspândită în creștinism în primele douăsprezece secole. Cunoscută ca „teoria mântuirii prin răscumpărare”, este bazată pe înseși cuvintele Mântuitorului „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să dea viața sa ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10:45, Matei 20:28, Timotei 2:5-6). Episcopul grec de la Lyon (130-202) și teologul Origen din Alexandria (185-254) se pare că au fost printre primii care au citit această metaforă ca o teză teologică, care apoi a fost acceptată chiar și de Augustin (354-430).
Imaginea îl arată pe Dumnezeu tatăl în cer, pescuind diavolul sub forma monstrului Leviathan și folosind o undiță pe al cărei fir sunt regii din casa regală a lui David, cu crucea în loc de cârlig, iar Fiul său ca momeală pe cruce. Căci diavolul, prin viclenia sa în grădina raiului, a obținut drepturi egale asupra sufletului omului, pe care Dumnezeu și numai Dumnezeu îl cinstește. Totuși, întrucât acest drept a fost obținut prin viclenie, Dumnezeu îl poate desființa tot printr-o viclenie. El oferă ca răsplată pentru sufletul omului, chiar sufletul propriului său Fiu, știind ceea ce diavolul nu știe, că întrucât Cristos, a doua persoană a Trinității, e în afara posibilității de a fi corupt, Satan nu va putea să-l apuce. Umanismul lui Christos era astfel momeala la care diavolul se repede ca un pește, pentru a fi prins în cârligul Crucii, de pe care Fiul lui Dumnezeu, prin înviere, a scăpat. […]
11. Mystul, complet inițiat. El poartă un vas, ca semn că este înzestrat cu o nouă capacitate. Are părul lung, iar mâna dreaptă pe burtă sugerează o femeie care a zămislit. Însă pieptul este evident de bărbat. Astfel e sugerată tema androginului, simbol pentru o experiență spirituală, ce unește căile opuse de cunoaștere, a bărbatului și a femeii. Iar în legătură cu asta, este ideea că o nouă viață a fost zămislită în interior. Deasupra coroanei de pe cap, simbol al centrului gândirii, este o pereche de aripi spirituale. Acum, inițiatul este competent să se întoarcă la lumea zilei normale. [Campbell nu zice, însă eu pun aceste aripi în legătură cu aripile de la pălăria zeului Mercur (Hermes). Hermes Trismegistos era patronul misterelor din Balcani și din Egipt.
12. și 13. Doi bărbați tineri privind unul la altul. În privința identității acestora, au fost mari divergențe de păreri. Arheologul francez Charles de Linas a crezut că sunt reprezentați Castor și Triptolem. Profesorul Hans Leisegang de la Universitatea din Jena a obiectat rezonabil că, în acest caz, ar însemna să fie Castor separat de inseparabilul său frate geamăn Pollux. Este de părere că cei doi sunt doi miști, inițiați, purtând bice (în unele mistere, se practica biciuirea). Totuși, mie [zice Campbell] mi se pare improbabil, deoarece biciuirea ar fi trebuit să fie notată, am fi avut-o anterior în seria de imagini. În ceea ce mă privește, nu văd de ce aceștia doi nu ar putea fi identificați cu gemenul nemuritor Pollux (stația 12) și muritorul Castor (13). Pentru miști, pornind de la sanctuarul experienței sale de androginitate (dincolo de opoziția dintre feminitate și masculinitate, dar și dintre viață și moarte, timp și eternitate) trebuie să își reia locul lor în lumea luminii fără să își piardă înțelepciunea obținută. Exact adecvat în sensul unui asemenea pasaj este simbolul dual al gemenilor: nemuritor și muritor, respectiv Pollux și Castor. Picioarele celor doi sunt drepte, singurele din compoziție care sunt drepte. Ei se ating la picior și se uită unul la altul. Ambii sunt asociați cu caii și de aceea au bici. Pe umărul celui de al doilea stă corbul, ceea ce nu s-a mai văzut de la trecerea pragului celor două zeițe, în partea opusă, unde trecerea era în tărâmul cunoașterii dincolo de moarte, din care ei ies acum. Corbul pe umărul drept și torța în mâna stângă corespund aici cu corbul și cu torța de la stația 3, la care biciul în mâna dreaptă adaugă acum un simbol al cunoașterii dobândite de cel inițiat, despre partea sa nemuritoare, ca membru al uniunii simbolice de gemeni ecveștri (symbolic twin-horsemen syzygy). Și sunt încurajat în această interpretare de către vederile Profesorului Alexander Odobesco de la University of Bucharest, primul savant care a examinat vasul și i-a identificat pe aceștia doi cu Alci, echivalentul german pentru Castor și Pollux. Atât grecii cât și romanii se străduiau să recunoască analogii între proprii lor zei și zeii străini. […]
Ultimele trei imagini din această serie ne întorc în lumea luminii:
14. Inițiatul întors, îmbrăcat exact ca în stația 3, acum poartă pe brațul stâng cornul abundenței, iar în mâna dreaptă toiagul înțeleptului. El e condus de către:
15. Un personaj feminin drapat cu găleată și cu vas, contra-parte a figurii de la stația 4. Struguri și fructe în dreapta și în stânga ei: împlinirea a fost obținută. Ea conduce inițiatul către zeul la a cărui viziune el a ajuns și către care sunt ațintiți ochii lui:
16. Apollo hyperboreanul, personificarea mytho-poetică a aspectului transcendental al Ființei ființelor, ca Domn al Abisului, la stația 10, reprezentând aspectul imanent al aceluiași lucru. El stă grațios cu lira în mână și cu un grifon ce odihnește la picioarele lui: zeul către care se adresează ca unui Domn al zilei și al nopții, într-un imn orfic: [imnul].
După ce a parcurs acest circuit, inițiatul este acum în posesia cunoștinței despre acest motor din dosul mișcărilor din univers, din substanța căruia vine lumina soarelui cât și întunericul, lumina lui de altfel. Lira sugerează „armonia sferelor ” lui Pitagora, iar grifonul la picioarele zeului, combinând formele păsării solare și animalului solar, vulturul și leul, este partea opusă a simbolicului animal-pește, crocodilul nopții. Cunoașterea prin acești doi zei a misterului dincolo de dualitate este singura cunoaștere adecvată a sensului din:
Marea Zeiță (The Great Godess) din centrul vasului. Oricum s-ar numi, ea este în acel pântece universal unde ziua și noaptea sunt cuprinse, lumile vieții simbolizate prin Demeter (5) și ale morții, viața fiicei ele Persefona (6). Ciorchinele de struguri de la tronul ei se potrivește cu cei de la la marginea vasului. Ea ține în ambele mâini un mare pocal cu ambrozie din acest vin al universului: sângele fiului ei ce moare și înviază mereu Dionysos-Bacchus-Zagreus sau în vremuri mai vechi în mitul sumero-babilonian Dumuzi-Absu, Tamuz – „copilul abisului” al cărui sânge, în pocalul de băut, este prototipul păgân al vinului din sacrificiul liturghiei creștine, ce e trans-substanțializat, prin cuvintele consacrării, în sângele Fiului Fecioarei. […]
În interiorul vasului se observă în jurul scaunului [pe care stă zeița] o ființă umană tolănită, ce se pare să fie un cioban, la picioarele căruia stă lungit sau aleargă un câine, iar dinaintea nasului lui vedem un mânz de măgar, culcat sau zburând. Aceste figuri culcate, în contrast cu cele în picioare, din seria de imagini din exterior, sugerează somn, starea spirituală a omului obișnuit și neinițiat, care vede fără a înțelege. Pe când cunoștințele căpătate de către inițiat în cercul exterior sunt despre formele eterne sau ideile platonice, care structurează principiile tuturor lucrurilor, inerente în totul și care pot fi recunoscute de către mintea trezită.
În acest cerc interior, în partea opusă visătorului, doi măgari – unul culcat și altul în picioare – mâncând dintr-o plantă, sunt ei înșiși pe cale de a fi mâncați de un leopard și de un leu. Sensul este același ca în imaginea Puterea ce se auto-consumă reprezentată pe un vechi sigil sumerian de pe la anul 3500 î.Hr, reprodus în volumul precedent al acestei lucrări, Oriental Mythologi. Zeul care moare perpetuu și trăiește perpetuu, și care este realitatea tuturor ființelor, e văzut de ochii noștri ca un consumator și un consumat. Totuși, inițiatul, a cărui vedere străbate prin voalul naturii, știe că în tot ce există trăiește o viață nemuritoare. Anume: zeul al cărui simbol este vița de vie, care aici crește de la picioarele Zeiței lumii (World Goddess) și încercuiește compoziția. Din vechime el era cunoscut ca Dionysos-Orfeu-Baccus. Și mai demult cunoscut ca Dumuzi-Tammuz. Dar noi auzim despre el de asemenea în cuvintele pe care le spune cel care urmează să fie crucificat și care la Cina cea de taină zice apostolilor săi, ce simbolizează zodiacul, așa cum îl citează Evanghelia de la Ioan: ‚Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.’ (Ioan 15:5)
Așadar, aceleași simboluri, cuvinte și misterii au fost asociate cu vița de vie pre-creștină, ca și cu vița de vie din evanghelia creștină. Mitul zeului mort și reînviat, a cărui ființă este pulsul vieții universului, a fost cunoscut cu milenii înainte de crucificarea lui Cristos. În cele mai timpurii comunități agricole, imaginea acestui zeu a fost redată în ritualuri de sacrificii umane adevărate, al căror scop era să facă recoltele să crească. Pe de altă parte, în orașele heleniste de mai târziu, grija pentru omul interior, desprins de influențele stabilizatoare ale naturii și ale pământului, era simțită mai acut decât era înainte grija pentru recolte. Vechiul mit a devenit interiorizat, evoluând de la gândirea cu cauzalitate magică la inițierea spirituală. De la acțiunea de însuflețire animistă a câmpului, la spiritualizarea sufletului omului. Și astfel i s-a alăturat filozofia greacă, știința și artele pentru a dezvălui căile pentru o cunoaștere a acelor forme inteligibile, care sunt modele (în termeni platonici sau cum gândea Aristotel: entelehii) ale tuturor lucrurilor: ‚gândurile’ imanente ale celui care a pus totul în mișcare pentru prima oară, numit Dumnezeu, care este El însuși, atât separat de natură cât și identic cu natura universului, ca un ordonator și potențial al părților acestuia.
Dacă ne întrebăm de ce pe tavanul de la Domitilla locul central — locul soarelui — este deținut de Orfeu și nu de Iisus, eu [zice Campbell] cred că răspunsul e clar. În gândirea hebraică, vremea mesianică urma să vină. În gândirea creștinismului timpuriu, vremea mesianică venise deja. Totuși, la sfârșitul celui de al doilea secol, era evident că sfârșitul vremurilor încă nu venise. De aceea era necesar să fie ridicată și reinterpretată profeția, ca referitoare ori la o dată ulterioară neprecizată, ori ca un sfârșit, dar nu al lumii ca în gândirea hebraică, ci ca un sfârșit al iluziei, ca în gândirea greacă. Prima era soluția creștină ortodoxă, a doua era gândirea orfică-gnostică, ce îl punea pe Christos în rolul de mistagog suprem. […]”
Îi putem mulțumi lui Campbell postum pentru această interpretare. Multe mai avem de descifrat și interpretat în legătură cu obiectele de cult din Tezaurul de la Pietroasa. Știm prea puțin în legătură cu multe alte imagini de pe alte obiecte arheologice. Oricât am ști de mult, niciodată nu știm cât ar trebui să știm.
Autor: Ravini Victor
