Ion Mincu (n. 20 decembrie 1852, Focşani – d. 6 decembrie 1912, Bucureşti) a fost arhitect, inginer şi profesor universitar. Studiile secundare le-a făcut la liceul „Unirea” din Focşani iar cele superioare Studii superioare la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, apoi la Şcoala Naţională de Belle-Arte din Paris (1875-1877) unde a obţinut cea de a doua diplomă: arhitect. A avut ca profesori pe arhitecţii Refny de Louanges şi Jules Guadet, care l-au susţinut pentru a primi marele premiu al Societăţii centrale a arhitecţilor francezi (1883). La Paris a fost coleg cu arhitecţii români G. Sterian (1860-1936), G. Cerchez (1851-1927), I.N. Socolescu (1859-1924) şi Al. Săvulescu (1847-1902).
Mincu a contribuit la înfiinţarea Şcolii de arhitectură a Societăţii Arhitecţilor Români (1892-1897), unde a fost profesor la atelierul de proiecte; la fel, la Şcoala Naţională de Arhitectură şi, apoi, la Şcoala Superioară de Arhitectură (1898-1912) din Bucureşti. Preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români (1903-1912). A fost deputat în Parlamentul României între 1895 şi 1899.
Arhitectul Mincu este considerat unul din pionierii arhitecturii moderne din România, creator şi susţinător al Şcolii naţionale de arhitectură şi, în general, al învăţământului românesc de specialitate, al organizării profesionale a arhitecţilor din ţara noastră; a promovat un stil arhitectonic românesc, bazat pe valorificarea tradiţiilor naţionale. Dintre aceste opere trebuie menţionate: Casa dr. Vitzu (1884) de pe bd. Magheru din Bucureşti, Casa Lahovary, de pe str. Ion Movilă din Bucureşti (1886), având decoraţiuni inspirate din modelele tradiţionale, Bufetul de la Şoseaua Kiseleff (1889-1892), având ornamente ceramice, stâlpi din lemn prelucraţi etc; Vila Robescu de la Sinaia, unde s-au folosit ornamente specifice culelor româneşti din Oltenia (1897); Casa Nicolae Petraşcu din Piaţa Romană (1904), Şcoala Centrală de fete (Bucureşti, 1890).
Mincu s-a preocupat şi de arhitectura bisericească, el realizând, între 1890 şi 1895, decoraţiunile interioare ale Catedralei din Constanţa, unele cavouri din Cimitirul Belu din Bucureşti (1900-1904) şi restaurarea bisericii Stavropoleos din Bucureşti (1904-1910), completată cu o galerie-muzeu în aer liber cu rol de Lapidarium. Dovedind o temeinică cunoaştere a elementelor clasice şi romantice ale artei româneşti, Mincu a realizat, ca o sinteză a acestora, mai multe imobile caracterizate totodată şi prin eclectism: Casa Monteoru (1887-1888, astăzi sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti); Casa Vernescu (1887-1889), pe Calea Victoriei din Bucureşti; precum şi decoraţiunile interioare ale Palatului de Justiţie din capitală (1890-1895, conceput de arh. A. Ballu).
Arhitectul Mincu a conceput mai puţine clădiri monumentale care atestă, însă, viziunea exotică, orientalizată a autorului, ca un fel de tribut plătit modei timpului; Mincu a fost acum, influenţat de stilul sever al arhitecturii europene de la 1900, totuşi lucrările lui posedă un rar întâlnit caracter de distincţie. Pot fi enumerate: fostul Palat administrativ din Galaţi (1905-1906), fostul Palat al Băncii Comerţului din Craiova, început în 1906 şi finalizat în 1916, proiectele Palatului Primăriei şi ale Şcolii de Război din Bucureşti.
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
