Marii scriitori şi poeţi români care au lăsat în urma lor tulburătoare opere despre dragoste au trăit la rândul lor poveşti de amor impresionante. Mărturii ale felului în care au iubit sau suferit din amor marii scriitori români sunt nu doar operele lor, ci şi corespondenţa.

Eminescu şi Veronica Micle, Cioran şi Friedgard, Rebreanu şi Fanny sau Marin Preda şi Aurora Cornu sunt doar câteva dintre perechile de îndrăgostiţi din literatura română care au lăsat în urma lor scrisori de dragoste memorabile. Povestea de dragoste Eminescu-Veronica, despre care s-au scris zeci de cărţi şi mii de rânduri, blamată de unii şi admirată de astăzi, a rămas vie şi astăzi prin corespondenţa celor doi, care a supravieţuit testului timpului.

La 22 de ani, femeie căsătorită, Veronica pleacă la Viena pentru a urma un tratament pentru boala de care suferea. Destinul a făcut ca, la Viena, în aceeaşi perioadă să se afle şi marele poet despre care Veronica auzise, dar nu îl cunoscuse niciodată. În capitala Austriei s-au văzut pentru prima dată, la o serată literară la care Eminescu şi-a citit versurile. Aşa a început o iubire care a făcut istorie.

“Draga mea Veronicuţă, Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici. Iar mâni când te vei trezi, ai s-aştepţi scrisoare şi poimâni are să-ţi vie şi atunci ai să ştii şi tu ce făceai pe când eu scriam aceste şiruri şi eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aş mai săruta!”

Corespondenţa dintre marele poet Mihai Eminescu şi iubita sa, Veronica Micle, publicată după dispariţia acestora, a scos la iveală o iubire pasională şi chinuitoare, plină de intrigi şi gelozii, de renunţări, de certuri, de împăcări.

„Ştii tu ce dragă-mi eşti? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viaţa mea şi cu toate astea – aşa ne-a fost scris amânduror – prin despărţiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moţico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp şi apoi… aşa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, şi acesta va trece că vreme este. ş-apoi nu ne va mai despărţi nici Dumnezeu, nici dracul. Te sărut pe gât şi după cap şi pe obrajii amândoi şi „le brin d’amour” pe gură şi mânuţele şi la coate şi pe umăr şi rămân al tău.” Emin (1881)

“Îngerul meu blond”, ”Dragul meu Emin”   “Dulcea mea doamnă” ” Îngerul meu blond”  sau” Eminul meu iubit” sunt expresii care au făcut istorie şi au asigurat posteritatea dincolo de moarte a celebrei poveşti de iubire.    “Îngerul meu blond, Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă ; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc ; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi  fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut ? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta  Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine. Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.  Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui. Emin”. “Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde, scria poetul în iunie 1882. De la întâlnirea de la Viena, până la moartea poetului, cei doi îndrăgostiţi şi-au scris sute de rânduri de amor, dor, gelozii şi reproşuri.

”Măi fată nebună şi drăgălaşă, Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc? tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt”

Eminescu a murit în iunie 1889, iar Veronica s-a sinucis câteva luni mai târziu.

Liviu Rebreanu:”Te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”  

Liviu Rebreanu şi-a iubit soţia atât de mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat. Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de scriitor. Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat.    Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în  volumul ” Mărturisire” din 1912.

”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.

Liviu Rebreanu şi Fanny s-au căsătorit în 1921 şi au rămas împreună până la finalul vieţii scriitorului.

”O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…” (Mărturisire)

 

Cioran îndrăgostit la 70 de ani

Cioran s-a îndrăgostit la 70 de ani de Friedgard Thoma, o tânără doctorandă în filosofie în vârstă de 35 de ani. Din dragoste pentru frumoasa şi tânăra Friedgard, Cioran scria, la 70  de ani, scrisori ca un adolescent.

„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi-dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi”. 

Blaga : ”Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”

Marea iubirea a lui Lucian Blaga a fost Cornelia Brediceanu, fiica unui renumit politician Coriolan Brediceanu. Se ştiau de pe vremea când erau colegi la Liceul ”Andrei Şaguna” din Braşova, însă iubirea a început mai târziu, la Viena, unde Blaga studia la Facultatea de Filosofie, iar Cornelia era studentă la Medicină.

,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”, îi scria Lucian Blaga Corneliei.

Marin Preda şi iubirea vieţii lui  

Marin Preda şi Aurora Cornu s-au cunoscut în 1952, la cantina Uniunii Scriitorilor, dar prima întâlnire nu a anunţat marea iubire de mai târziu, pentru că cei doi s-au ignorat reciproc. S-au revăzut doi ani mai târziu, la mare, în aceeaşi staţiune şi s-au certat pe o cameră de hotel, în care se cazase ea, deşi îi fusese repartizată lui. Marin Preda avea 32 de ani, iau Aurora Cornu era o tânără poetă frumoasă de  20 de ani.   A doua zi, Marin Preda i-a scris prima poveste de dragoste :

 “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.   

După prima scrisoare de dragoste a venit şi cererea în căsătorie. S-au căsătorit în 1954 şi au divorţat patru ani mai târziu.

Nicolae Iorga i-a scris soţiei 129 de scrisori  

Cel mai prolific scriitor român, cărturarul Nicolae Iorga, i-a scris Catincăi Bogdan 129 de scrisori pentru a o convinge de iubirea lui. Scriitorul a continuat să-i scrie soţiei cuvinte de dor şi în timpul celor aproape patru decenii de căsnicie. Tot ce căuta sentimentalul Iorga la o femeie avea să găsească la tânăra blondă Catinca din Braşov. În vara anului 1900, pe când se afla la Braşov pentru studierea arhivelor, Iorga a locuit în casa prietenului său Ion Bogdan. Îi cunoaşte toată familia şi, se spune că,  la început, s-a ataşat sentimental de Maria, fiica cea mare a familiei Bogdan. S-a îndrăgostit însă, brusc de Ecaterina, mezina familiei.

Iorga a cerut-o de nevastă prin intermediul unei epistole  „Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cât aştept să fii nevasta mea şi cât de puţin mă împac la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urâţi în firea lor pe lângă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lângă… (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă”, îi scria Catincăi în septembrie 1900.

Şapte copii, trei băieţi şi două fete, i-a dăruit partenera de viaţă lui Iorga. Pe tot parcursul căsniciei, Iorga a continuat să îi scrie Catincăi din pelegrinări. „Ţie nu-ţi pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi – bagă bine de seamă – tânără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga”, scria cărturarul în septembrie 1917, la 16 ani de la căsătorie.

Sursa: http://adevarul.ro/locale/alexandria/iubirile-sfasietoare-marilor-scriitori-romani-fericit-deplin-nu-tine-decat-lume-n-am-arata-nimanui-1_57e3c0ca5ab6550cb8e30497/index.html

 

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!