Nicolae (Milescu) Spătarul s-a născut în anul 1636. Nici el nu a folosit vreodată patronimicul Milescu şi nici contemporanii nu i-au spus aşa. Ion Neculce l-a „botezat“ Milescu, în O samă de cuvinte.
Numele de familie ar fi fost Spata şi erau veniţi dintre aromânii din Peloponez. Milescu s-a lipit însă aşa de bine de numele lui, încât se pare că aşa va rămâne cunoscut de acum înainte.
I se mai spunea şi Nicolae „Cârnul“. În condiţii nu tocmai bine lămurite, a fost însemnat la nas. Menirea gestului era să îl împiedice să mai emită pretenţii la scaunul de domnie.
Tot Neculce ne povesteşte: „Nicolae a plecat în ţara nemţească şi au găsit acolo doftor de-i tot slobodzie sângele dîn obraz şi-l boţie la nas şi aşa din dzî în dzî sângele se închega, de i-au crescut nasul la loc şi s-au tămăduit.“
A urmat şcoli înalte: pe cea Domnească de la Iaşi, întemeiată de Vasile Lupu, şi Marea şcoală de la Istanbul. Înainte să împlinească 35 ani şi să fie obligat să plece din ţară, a fost grămătic în vremea lui Gheorghe Ştefan, spătar sub Gheorghe Ghica şi capuchehaia (trimis al domnului la Istanbul) sub Grigore Ghica.
Cunoscător al mai multor limbi, i-a slujit fostului domn Gheorghe Ştefan, care dorea să obţină sprijinul Suediei şi al Franţei contra otomanilor. La Stockholm a legat prietenie cu ambasadorul francez, marchizul Arnauld de Pomponne, om de litere, prieten al doamnei de Sévigné. Cu ajutorul lui, a ajuns până la Curtea lui Ludovic al XIV-lea.
Deşi Nicolae Iorga îl numea primul mare înstrăinat, a păstrat tot timpul legătura cu cei de acasă. Primea scrisori de la mitropolitul Moldovei Dosoftei, de la un grup de boieri în frunte cu Grigore Hăbăşescu, primea la Moscova pe trimişii lui Brâncoveanu.
Nicolae Spătarul ajunge în Rusia trimis de patriarhul Ierusalimului, Dositei Notaras, căruia ţarul îi ceruse oameni cultivaţi şi cunoscători de limbi străine. Era primit la Curtea ţarului ca interpret de greacă, latină şi română.
În februarie 1675 ţarul l-a numit în fruntea unei solii către împăratul Chinei. A revenit la Moscova la 5 ianuarie 1678. Ne-a lăsat trei scrieri despre această misiune îndepărtată. Îşi aprecia chiar el reuşita, prin cuvintele unui dregător al împăratului chinez, pe care le cita: „Cred că ţarul te-a ales anume pe domnia-ta să vorbeşti cu noi, oameni nedibaci, neobişnuiţi şi fără pricepere să răspundem altfel decât de-a dreptul şi fără ocolişuri“.
La primirile la împăratul Chinei, a ţinut să-i fie respectat rangul stăpânului său. În Jurnalul călătoriei, el scria că a cerut să predea personal împăratului scrisorile ţarului, dar i s-a explicat că nu se poate, ele trebuie predate mai întâi dregătorilor, care le cercetează, şi abia apoi solii sunt duşi în faţa împăratului, „unde s-ar putea să fie întrebaţi de sănătatea stăpânului lor“. Nemulţumit că nu a putut înmâna scrisorile ţarului personal împăratului chinez, la a doua primire s-a ploconit în aşa fel, încât nu a respectat protocolul, dar fără să i se poată reproşa direct acest lucru.
Cronicile chineze oferă o versiune diferită. Împăratul a oferit o masă în cinstea lui Nicolae şi a suitei sale. După ce au mâncat, împăratul a poruncit să se toarne vin în cupă lui Nicolae, apoi a chemat în preajma tronului mai multe persoane şi a închinat o cupă de vin. Un raport ulterior constata că trimisul ţarului nu era obişnuit cu ritualurile şi ceremoniile de la Curtea imperială chineză şi că îi cerea Curţii afacerilor coloniale să îl instruiască.
La întoarcerea acasă a cunoscut o scurtă perioadă mai dificilă, căci ţarul care îl protejase murise. Dar datorită relaţiilor pe care şi le crease şi ştiinţei de carte, a revenit repede în graţii. A murit în 1708, după ce îl slujise şi pe Petru I. Jurnalul călătoriei este documentul cel mai bogat în informaţii despre Siberia de până atunci şi corectează multe informaţii eronate transmise anterior.
Nicolae (Milescu) Spătarul are câteva priorităţi în cultura română. A fost primul traducător al unui text filosofic în limba română (Tratatul despre Raţiunea dominantă) şi primul orientalist român. A tradus pentru prima oară, integral, Vechiul Testament în limba română, după ediţia protestantă a Bibliei de la Frankfurt, demonstrând „cel dintâi capacitatea limbii române de a exprima cele mai profunde adevăruri şi de a reda textele socotite drept cele mai venerabile în cultura românească a acelor vremuri“– cum nota academicianul Virgil Cândea.
A fost primul care şi-a pus problema găsirii unui fundament filosofic, a unei explicaţii şi argumentări pentru eliberarea Ţărilor Române de sub otomani. Scrie o lucrare, în care comentează faimosul vis al lui Nabucodonosor, interpretat de profetul Daniel, şi ajunge la concluzia că Imperiul Otoman este condamnat să dispară sub loviturile unui imperiu care a preluat vocaţia bizantină, temă reluată de Dimitrie Cantemir.
Nicolae (Milescu) Spătarul a întruchipat trăsăturile umanistului european al vremii: dragostea pentru operele literare ale Antichităţii, pasiune filologică, metodă critică în traducerea textelor clasice, atitudine egală faţă de textele sacre sau profane, cărora le aplică fără discriminare aceleaşi criterii, înlăturând principiul autorităţii ecleziastice în problema canonicităţii textelor biblice, alegerea atentă a ediţiilor critice, indiferent de ce confesiune fusese editorul.
