Bucureștiul de altădată, acel locul al frământărilor cotidiene, al mahalalelor, al șoselelor cu vânzători ambulanți de tot felul, locul amăgirilor, bucuriilor, al freamătului și al buciumului interior.

Casele din București, așa numitele case boierești îți înmărmureau văzul cu grădinile bogate, dense, împodobite de vegetație și înconjurate de olane. Astăzi, multe din aceste locuri sunt uitate în pribegie.

Ion Ghica, în a sa corespondență sa cu istoricul Bob Dowley povestește că locuiește în preajma palatului princiar și ,,că după ferestrele salonului meu, ochiul străbate, printre case și deasupra streașinilor, până la Cotroceni, câteva mile’’.

Locul unde s-a ridicat boemul Palat Șutu, odinioară a făcut parte din grandioasa proprietate a Cantacuzinilor, danie a lui Matei Basarab către Elina, fiica lui Radu Șerban, nepoata lui Matei și soția postelnicului Cantacuzino.  Căci dania Elinei trebuia să aibă urmași, ca în orice familie respectată din înalta societate, așezământul îi revine fiului său Mihai, apoi fiicei acestuia Ilinca, căsătorită cu Dumitrașco, hatmanul Racoviță.

Nepotul lui Dumitrașco, tot Dumitrașco Răcoviță, zis Matache, mort ca mare vornic în 1823, o are ca fiică pe Roxandra, căsătoria cu Costache Șuțu care, ,,la moartea bătrânilor socri, devine proprietarul zestral al așezării din mahalaua Colței’’.

Un personaj intigrant al epocii, inteligent, sobru, devine la 21 de ani postelnic al Moldovei, președinte al Curții de Apel din București în 1836, mare logofăt al Dreptății în 1848, iar în 1850 ministru al Dreptății. Cu soția sa, Costache a avut 5 copii: Sevastia, Smaranda, Sofia, Efrosinia și Grigore, primul născut al familiei Șuțu.

Soția sa moare în 1866 și este înmormântată la Biserica Colței, biserică din neamul ctitoresc. După moartea soției Roxandra, Șuțu începe să cheltuiască nesocotit și fără cusur.

Transformările Palatului Șuțu îi aparțin lui Grigore Șuțu, fiul lui Costache

Istoria ne spune că abia după moartea postelnicului Șutu, la 20 februarie 1875, fiul său Grigore, mezinul familiei, intră în posesia unei averi colosale, ce are palatul din București, o casă la Brăila, alta la Atena, și două moșii, Grebenul în Rîmnicu-Sărat și Șuteștii din județul  Brăila.

Palațul Șutu este opera lui Costache. Clădit între anii 1833-1835 de către arhitecții Conrad Schwink și Johann Veit, diferit ca arhitectură de clădirile bucureștene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, arhitectura palatului are un caracter pronunțat apusean cu o intrarea majestuoasă, largă, înaltă, cu ferestre largi și înalte.

Clădirea actuală se deosebește întrucâtva-numai cât privește exteriorul- de clădirea inițială de la 1832. Transformările îi sunt datorate lui Grigore Șuțu.  Tânărul Șuțu a adăugat marchiza la intrarea din Palat, a adus păsări exotice,  păuni, pelicani, ornamentele sunt din vremea lui  și se datorau spiritului inovator și occidental al lui Șuțu, ordonamente  lucrate foarte probabil de același Storck, care a făcut bustul stăpânei casei și ornamentarea zidurilor interioare.

Dar revenind la soții Șuțu, Grigore Șutu, promogenitul, singurul fiu al lui Costache s-a căsătorit cu Irina, fata căminarului Hagi-Mosco și a soției sale Zoe Băleanu.

Neînzestrat de la natură cu o înalțime pe care și-ar fi dorit-o, Grigore purta tocuri foarte înalte, iar in interiorul acestora adăuga o bucată de buret pentru a părea mai înalt, pălăria înaltă fiind nelipsită.

Irina, dimpotrivă, era înaltă, zveltă, subțire, cu părul castaniu și bogat, însă un ulcer dezvoltat încă din frageda tinerețe îi va pricinui moartea.

Turcul și Cămila: poreclele soților Șuțu

Majoritatea fotografiilor dintre cei doi, o înfățișează pe Irina pe scaun, lângă soțul ei ce era mai mereu în picioare. Ca urmare a diferenței de statură dintre cei doi, apropiații îi porecliseră Turcul și Cămila.

Vlășgana femeia, crescută de mama ei, dar și de institutoarea franceză, Mademoiselle de Sainville, avea o educație rigidă, cu bunele maniere ale epocii, vorbea italienește, franțuzește și grecește concomitent. Zvonurile epocii spuneau că Șuțu, mai șugubeț din fire, se cam de lega de femmes de chambre ale soției, iar aceasta ca să pună capăt ispitei, a luat o femeie de serviciu bătrână și ponegrită.

,,Mai  avea cusurul să nu fie gata la timp, ceea ce tulbura și mai mult pe soția sa, mai cu seamă când aveau lume la masă. Dânsa spunea că datorită orelor neregulate la mâncare, boala de care suferea făcuse progres(…)’’, București amintirile unui oraș, Emanoil Hagi Mosco.

Epoca primirilor și a vorbelor pe-ndelete

,,S-a dus epoca aceea – și nu sunt decât 45 de ani- când în două mari saloane aristocratice, în salonul prințesei Grigore Șuțu din strada Colței și în salonul doamnei Oteteșanu din calea victoriei-trecea întreaga societate de sus a țării”, Bucureștii de altadată, Constantin Băcălbașa.

Era epoca dansului, a carnavalului, a rochiilor pompoase lăsate galeș în vârtejul valsurilor lui Strauss, baluri fastuoase care mai de care ce ademeneau cercurile care mai de care cercurile înalte ale Bucureștilor. ,,La soții Șuțu erau primiri în toate duminicile. El, înmănușat ca de obicei, primea pe invitați la capul de sus al scării iar ea, așezată pe canapea, făcea cerc’’, București amintirile unui oraș, Emanoil Hagi Mosco.

Familia Șuțu era vestită în societate și pentru balurile date în cinstea elitei. Cel mai deosebit era acela din 30 ianuarie, de ziua onomastică a lui Grigore Șuțu.

Familia Șuțu, a trăit  în vremea când Bucureștiul era capitala cercurilor înalte, a dansurilor, a balurilor excentrice, precum și a boierilor, a domnițelor ce-și căutau consoarta la cele mai mari carnavaluri de capitală, lăsându-se cucerite de cuvintele franțuzești, căci istoria spune cel ce nu vorbea franțuzește pe atunci nu era bine privit, iar primirile se țineau în mai toate casele bucureștene, variind în funcție de averea fiecăruia.


Sursa: turismistoric.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!