Amarnică a fost, de-a lungul vremii, soarta acestui străvechi pământ românesc: Bucovina. În ciuda faptului că acest teritoriu etnic, lingvistic, economic și cultural, aparținând în vremurile străvechi dacilor liberi, redus ca dimensiuni, a fost nucelul de formare al viitorului stat feudal al Moldovei. Aici s-a desfășurat în permanență o viață spirituală românească activă, în jurul unor mănăstiri celebre, precum Putna, Moldovița, Sucevița etc. toate constituind focare de cultură românească și de credință ortodoxă. Din păcate, mereu străinii și-au întins stăpânirea nedreată asupra acestui „plai românesc”. Mai întâi Cnezatul Kievean, apoi cel al Haliciului. Nu întâmplător, desigur, ci datorită bogățiilor pe care le avea.
Alături de acestea se poate spune că exista aici și multă bogăție spirituală românească, așa cum afirmă Dimitrie Onciul: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spațiu atât de mic, atâta bogăție de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru”. Acestea vin de departe, din vechime, din vremea lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare și Sfânt; vin de la Grigore Ureche și Dimitrie Cantemir. Multe se referă și la orașul Cernăuți, care se pare că a fost reședința voievodului întemeietor de țară, Dragoș Vodă.
După cum bine se știe, în 1774, prin vicleșug, cârdășie și mituire, austriecii au acaparat acest pământ, după ce generalul rus Rumianțev a primit ,,cadou” o tabacheră de aur cu briliante, plus 5000 de galbeni, iar înaltul comisar al Porții, Mehmed Aga, a fost și el mituit cu 1000 de galbeni și 3.100 de piaștri. Așa s-a reușit să se rupă din trupul Moldovei un teritoriu de 10.442 kmp spre a deveni provincie austriacă. Și pentru că domnul Moldovei, Grigore Ghica a protestat, austriecii l-au decapitat. Ca să tacă.
La foarte scurtă vreme după aceea, austriecii au introdus serviciul militar obligatoriu, așa că bieții români și-au luat lumea în cap și-au plecat care pe unde au putut. Cei mai mulți în Moldova, numărul acestora situându-se la peste 20.000 de persoane. Cu toate acestea, ocupația austriacă asupra Bucovinei a avut și părți pozitive, în sensul ridicării nivelului civilizației de tip occidental, atât la orașe, cât și la sate. Cernăuțiul s-a transformat într-un oraș cu aspect european, mai ales după 1848, când Bucovina s-a desprins de Galiția, devenind provincie imperială(ducat). Cea de a doua jumătate a secolului al 19-lea a fost o perioadă de mari înfăptuiri pentru capitala provinciei imperiale, orașul Cernăuți. Edificiile impunătoare au debutat prin noua gară monumentală, zidită în 1866. În 1875 s-a inauguart clădirea Universității, după doi ani cea a Filarmonicii, iar în 1896 s-a aprins lumina electrică pe străzile Cernăuțiului. După alți trei ani, în 1899, s-a inaugurat Palatul Mitropolitan „una din clădirile cele mai frumoase din Austria”. Noul secol, al 20-lea, a debutat prin darea în folosință a edificiulului Teatrului Dramatic, iar în 1905 a Catedralei Ortodoxe, ctitorită în stilul Renașterii, cu cupole rotunde, după modelul Catedralei Sfântul Isac din Sankt-Petersbug.
Toate acestea nu puteau să nu aibă o influență puternică asupra comunității românești, mai ales asupra tineretului intelectual al Bucovinei, care citea cu nesaț importatele opera ale marilor scriitori din a doua jumătate a secolului 19, urmărea presa românească, se redeștepta astfel sentimentul aparteneței lor la neamul românesc, că sunt aceiași ca și cei din Regatul României. Creștea tot mai puternic conștiința legăturii de sânge dintre ei și aceștia, iar tricolorul românesc a început să fie nelipsit de la toate manifestările organizate de românii bucovineni.
Merită să fie subliniat rolul unora dintre vechii boieri pământeni antrenați în lupta pentru renașterea spiritului și conștiinței românești. La loc de frunte se afla familia boierului Doxachi Hurmuzachi și fiii săi: Constantin, Eudoxiu, Alexandru și Gheorghe, „Grachii nostri”, care au avut o contribuție de seamă la istoria și cultura românească. Doxachi Hurmuzachi, era unul dintre marii luptători pentru drepturile românilor bucovineni. Născut la Horodiștea, în Moldova, el a deținut funcții importante, primind titlul de căminar, apoi de vel agă și mare vornic al Țării de Sus. S-a stabilit apoi în Cernauca, nu departe de Cernăuți, unde a cumpărat o moșie și și-a zidit un conac, care a devenit, în scurt timp, un adevărat centru al deșteptării naționale. Acolo, la Cernauca, Doxachi Hurmuzachi a găzduit pe toți refugiații moldoveni și transilvăneni după revoluția din 1848.
Ajuns la bătrânețe, bolnav fiind, Doxachi Hurmuzachi simțea că se apropie de hotarul dintre cele două lumi. Cunoscând acest lucru, prietenii și apropiații săi s-au sfătuit între ei să-l caute la Cernauca. Bătrânul boier i-a primit cu zâmbetul său obișnuit, bucurându-se de surpriza pe care aceștia i-au făcut-o:
– Prieteni și scumpi compatrioți, vă mulțumesc mult că ați venit să mă vedeți. Eu poate nu voi mai trăi mult. Dar domniile voastre veți trăi și trebuie să trăiți, fiindcă aveți îndatoriri mari și scumpe nouă, tuturor românilor trăitori în această țară. Iaca, eu, presimțind că mă veți cerceta, am pregătit aici așa, un fel de testament, pe care doresc să vi-l înmânez, cu rugămintea de a nu uita, domniile voastre, că aveți îndatoriri mari și sfinte, pentru care veți răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea semenilor nostri și a urmașilor voștri. Iată care sunt ele: Patria, Limba și Biserica. De ce?..Fiindcă:
„Românească este țara aceasta în care trăim, câstigată și păstrată cu sângele străbunilor nostri și înzestrată cu drepturi românești care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate neperitoare a ei.
Limba Română, sufletul naționalității noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei, chiar cu răspunderea vieții, a fost totdeauna și este adevărata limbă a acestei țări, nici un drept nu s-a aflat în putere ca să o desființeze.
Biserica țării noastre este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru, care, cu toate că are drepturile cele mai frumoase, se află totuși în împrejuările de față amenințată de niște jurstări nefavorabile și cere ajutorul fiilor ei ca să o apere. Deci vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea noastră și pe tot ce aveți mai prețios și mai sfânt ca să fiți urmași demni de străbunii și părinții voștri. Ca să vă nevoiți cu toată virtutea nu numai să apărați drepturile, religiunea și limba patriei noastre, ci să le lăsați urmașilor voștri într-o stare mai înfloritoare decât le-ați primit.
Iar pentru binele și fericirea națiunii române să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânța intrigii și discordiei, spiritui de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public și să li se insufle spiritul onoarei, al frăției și al bunei înțelegeri între sine spre atingerea înaltului scop ce le stă înainte”.
Testamentul lui Doxachi Hurmzachi, lăsat cu limbă de moarte atât fiilor săi, cât și tuturor patrioților români din Bucovina, avea să apară în ziarul „Telegraful român” din Sibiu, în 1857.
Din păcate evenimentele potrivnice au îndepărtat tot mai mult Bucovina și pe românii bucovineni de legământul bătrânului Doxachi Hurmuzachi. Schimbarea caracterului etnic al Bucovinei s-a început încă în perioada domniilor fanariote. Încă de atunci ucrainenii fugeau în Bucovina fiindcă acolo țărănimea era liberă. Apoi în perioada secolelor 18 și 19 Țara de Sus a Moldovei și Galiția au început să fie invadate de numeroși evrei. „Evreii rămân cu totul străini de viața națiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze școlile românești, se sustrag de la serviciul militar și se ocupă de camătă”. Așa scria Ernest Desjardins în lucrarea sa „Le Juifs de Moldavie”, publicată la Paris, în 1887. Acestora li s-au alăturat ucrainenii, germanii, polonezii și slovacii din Galiția, astfel că dintr-un teritoriu populat în cea mai mare parte de români, în Bucovina, inclusiv în Cernăuți, locuiau vreo 11 etnii, încât teritoriul său s-a transformat într-un adevărat mozaic etnic. În acest process populația românească s-a redus cu peste 40 la sută, în contextul creșterii ponderii rutenilor, evreilor, germanilor, maghiarilor etc.
În aceste realități etnice deloc favorabile românilor bucovineni a izbucnit Primul Război Mondial, După cum se știe, el a zdruncinat din temelii Imperiul Austro-Ungar. În 18 octombrie 1918 președintele SUA, Wilson, a anunțat dezmembrarea acestuia. În ziua următoare, în Parlamentul din Budapesta, cehii, sloveni, croații și sârbii și-au declarant independența. Așa a procedat și deputatul bucovinean George Grigorovici, afirmând că „unirea românior este un ideal și o țintă pe care românii o vor urmări totdeauna și în veci”. Asupra declarației făcută de Alexandru Vaida-Voivod, privitoare la Transilvania, în același parlament, ne vom opri în capitolul următor.
Românii bucovineni au reacționat promt. La 22 octombrie profesorul Sextil Pușcariu și alți patru bucovinei au publicat în ziarul „Glasul Bucovinei” articolul „Ce vem?”, în care se afirma, între aletele: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne o cârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”.
În împrejurările ce s-au petrecut odată cu dezmembrarea Imperiului Habsburgic, împăratul Wilhelm, nu-și mai putea exercita autoritatea și a demisionat. Profitând de anarhia instalată în fostul imperiu, polonezii și-au declarant independența, unindu-se cu Statul Polonez, condus de generalul Josef Pilsudski. Același lucru au încercat să-l facă și ucrainenii, conduși de Omelian Popowicz, însă s-au lovit de vigilența deputaților români din Parlamentul de la Viena. Ei au publicat în ziarul „Bucovina Nouă” din Suceava, un articol în care au luat o poziție hotărâtă, împotriva intenției de ucrainizare a Bucovinei, susținând cu tărie că „Bucovina este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar și de la Vatra Dornei până la Nistru. Bucovina ne-a rămas moștenire așa cum este în întregimea ei de la înaintașii nostri și suntem datori s-o păstrăm neștirbită vremurilor noastre”.
Pe baza propunerii lui Sextil Pușcariu, în 14/27 octombrie 1918 a fost convocată, la Cernăuți, adunarea națională a românilor din Bucovina, devenită „Adunare Constituantă”, având drept scop declarea independenței Bucovinei. A fost format un Consiliu Național Român, în fruntea căruia a fost ales marele patriot Iancu Flondor. A fost adoptată apoi hotărârea fermă de a se respinge orice încercare de știrbire teritorială a Bucovinei.
Adunarea ucrainenilor a refuzat să recunoască hotărârile Adunării Constituante a Românilor și, cu ajutorul dezertorilor din armata rusă, au dezlănțuit o adevărată teroare asupra populației. În această situație, Iancu Flondor a cerut ajutorul Armatei Române. În 8 noiembrie Divizia a 8-a, a generalului Iacob Zadik, a trecut vechea graniță impusă prin acordul mișelesc din 1774, călcând pe pământul românesc al Bucovinei. Trei zile mai târziu generalul Zadik intra în Cernăuți, în fruntea Detașamentului ,,Dragoș”. A fost ziua de renaștere și de triumf a Cernăuțiului eliberat. A fost convocat Congresul General al Bucovinei în sala de marmură a Palatului Mitropolitan, sub președenția lui Iancu Flondor. „După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, – a spus el – s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile”. De aceea „cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, Noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind investit singur cu putere legiuitoare în numele suveranității naționale, HOTĂRÂM:
„Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”! Hotărârea a fost primită cu entuziasm și de reprezentanții polonezilor: „Noi polonezii din Bucovina – a spus Stanislas Kwiatowski – salutăm cu căldură ziua sfântă a renașterii României unite”! Aceeași poziție a avut-o și Consiliul Național al Germanilor, al cărui reprezentant, Alois Lebouton, și-a încheiat alocuțiunea strigând: „Trăiască România Mare!.. Trăiască M.S. Regele Ferdiand!”
S-a săvârșit astfel mărețul act istoric care a pus capăt nelegiurilor de la 1774, aducând străvechiul pământ românesc al Bucovinei în brațele maicii sale, România Mare.
de Ilie Șandru
Sursa: ziarulnatiunea.ro
