in

România nu e bine

România nu e bine. Nu mai are zâmbet și culoare în obraji, așa cum am lăsat-o în 2009, când am plecat. Atunci era încă firavă și se vedea că trecuse, nu de mulți ani, printr-un soi de boală lungă și profundă, din cele supranumite ucigașii tăcuți, care iți macină, fără semne vizibile, toate măruntaiele, până în punctul în care nu mai e nimic de făcut.

Dar trecuse cu bine. Se însănătoșea pe zi ce trece, cu oameni și instituții, era pusă pe roți bine unse și pornise la drum mai hotărât ca oricând.

Acum are un aer tern și răvășit. Oamenii și-au recăpătat tristețea, culorile hainelor au pălit. E murdară și pare obosită, de parcă o macină, din nou, în adâncuri, o boală grea.

Am fost în clinici private și în spitale de stat. Expresiile de pe figurile celor care stau lângă uși sunt aceleași, doar în jur decorul se schimbă uluitor, ca și cum dintr-un penthouse ai păși, brusc, într-un peșteră. Urletele pacienților, ale asistentelor, varul care a fost, odată, alb, bucățile de zid desprinse din pereți, paturile de campanie, mirosul negru, care-ți rămâne în piele și în haine. Vopseaua jupită și tărgile acoperite de pături, sub care mai mult intuiești trupuri, pijamalele rupte. Cabinete vechi lângă ușile cărora nu se află un scaun. Unul singur. Doar la capătul holului, între doi pereți și un geam cu cadrul mâncat de vreme, am descoperit un pat de fier, cu arcuri desprinse, pe care stăteau, liniștiți, cu mâinile între genunchi, trei bătrâni. Stăteau și așteptau, nu se știe pe cine.

Am fost în instituții publice, unde domnește un soi de toropeală amestecată cu lehamite și de unde a dispărut de parcă l-a înghițit pământul valul acela de tineri vioi care alergau pe culoare cu hârtii în mână și salutau vesel. Până acum câțiva ani, ei reușiseră să primenească aerul din clădirile sinistre, unele foste birouri ale Securității, al căror rictus spulbera buna dispoziție a marilor orașe, a căror destinație era considerată etern compromisă. Veniseră cu studii de administrație solide, cu mastere și burse în străinătate, cu mult entuziasm, chiar dacă salariile nu erau, cel puțin pentru început, foarte încurajatoare. Veniseră hotărâți să facă treabă, să schimbe lumea.

Unde sunt, oamenii aceștia, toți? Prin ce dulapuri i-ați încuiat și uitat, pentru că erau prea buni, prea tineri, prea hotărâți să facă parte integrantă din marea schimbare?

Am ascultat poveștile taximetriștilor, între două spitale: vedeți, doamnă, ultimul meu client fidel a fost o bătrână care făcea dializă aici. O aduceam eu, în fiecare zi, o duceam acasă. Avea două fete, amândouă bine, cu familii, la casele lor; acum câțiva ani au plecat amândouă din țară și apoi le-a pierdut urma, n-au mai știut nici ele de ea, nici ea de ele. Apoi ea s-a hotărât să-și doneze pensia toată la clinica asta, cu condiția ca ei să-i facă tratamentul de care are nevoie. Eu am fost ca băiatul ei și mi-era milă, nu era o femeie proastă, ea spunea că a fost educatoare, că și-a crescut fetele singură. Într-o zi au internat-o și m-am gândit să trec s-o văd, m-am dus înăuntru, m-am gândit că poate are nevoie de ceva, că poate îi dau drumul și-apoi cine avea să o ducă acasă? Mă cunoșteau asistentele de acolo. Când m-au văzut au început să râdă, ‘pe cine aștepți, Jane, a murit baba, nici nu știau ce să facă cu ea. Du-te acasă, ai scăpat, gata’. Și eu m-am dus la taxi și-am plâns ca prostu’, de ce să scap de ea, că mi-era dragă, de ce-aș fi vrut să scap de ea?

Am fost pe străzi și în parcuri, am mers mult, să mă descotorosesc de starea de rău, de pânzele de păianjen care au crescut la loc, prin colțuri. Sunt copii mulți, încă, prin parcuri și râsul lor funcționează terapeutic. Vindecă, dar cum cresc? În țara din mâinile cui?

Pe drumul de întoarcere câmpurile erau toate verzi, rapița înflorise și soarele răsărea în același fel care m-a răscolit de când aveam doi ani și mi l-a arătat bunica, după dealuri, prima oară. Pământul mirosea la fel cum îl știu. Dar marginile satelor și pădurile erau pline, din nou, de munți de gunoaie și sticle de plastic, de nepăsare, de uitare, de somn.

România nu e bine și dacă nu facem să se întâmple ceva care să curme răul, cred că de data asta o pierdem. Gândiți-vă cum vă e sufletul atunci când o persoană apropiată, dragă, din familie, dă semne de boală, e tot mai pierdută iar voi știți că trupul ei e parazitat și că tot ce trebuie făcut este să elimine, odată pentru totdeauna, viermii care-i macină intestinele. Care fac să continue furtul, blocajul, indiferența, mizeria, tristețea, minciuna. Chiar nu i-ați sta alături? Chiar ați lăsa-o să intre în comă?

Mă simt ca un taximetrist care stă și plânge ca prostu’, lângă centrul de dializă, cu mâinile încrucișate și capul apăsat pe volan, în speranța că atinge claxonul și că o să urle atâta până coboară în stradă o mie, zece mii, o sută de mii, un milion, destui încât să poată mătura cu un singur val ghemul sinistru de tenii care-o sufocă încet și-o lasă să moară.

Autor: Ramona Strugariu

Articol publicat pe: http://smartwoman.hotnews.ro

Articol publicat de Laurențiu Barbu

Promovarea memoriei colective pentru conservarea identității românești!