George Enescu s-a născut în Liveni-Vârnav, un cătun pierdut între dealurile Dorohoiului, care nici nu figura pe harta României. În actul de naștere, făcut pe 9 august 1881, scrie că “s-a născut alaltăeri”, adică pe 7 pe stil vechi (19 stil nou). Căsuța în care a deschis ochii era foarte modestă, lipită cu lut pe jos, cu o vatră enormă într-un ungher și acoperită cu șindrilă, așezată pe o coastă împădurită de deal, prin fața căreia curgea pârâiașul Tricova.
Despre străbunicul lui, Enea Galin, se vorbea că a fost unul din cei mai vestiți cântăreți de strană din județ. Enea și-a românizat numele în Enescu, după moda timpului. Iar despre bunicul lui Enescu, Gheorghe Enescu, care era preot, mărturiile epocii spun că ar fi avut o “voce îngerească”. Tatăl lui George Enescu, Costache, avea un talent muzical nativ, care i-a fost remarcat din copilărie. Mama, Maria Cozma, născută la Mihăileni, era o foarte bună povestitoare de basme, verișorul lui Enescu, Alex Cozmovici, și-o amintește îmbrăcată mai mult în negru, purtând pe cap un bariz (năframă). După o serie de 4 copii născuți morți, alți 7 s-au stins în primii ani ai vieții, răpuși de meningită și de anghină difterică. La 30 de ani, când îl naște pe George, bucuria enormă de a avea un copil e știrbită de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde și pe acesta.
“Dacă aș îndrăzni să mă plâng – îi mărturisea George Enescu lui Bernard Gavoty – aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (..) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea.” Cu nervii încordați la maximum, Maria Enescu a luat drumul bisericilor și a îndeplinit toate ritualurile, dar și toate obiceiurile băbești, ca noul copil să supraviețuiască. Unii povestesc că, înainte să-l nască pe Enescu, Maria a visat că el va trăi și va deveni faimos, dacă va fi născut pe cuptorul din odăiță și va fi botezat de doi veri.
A făcut întocmai. Toate hăinuțele cu care l-a îmbrăcat fuseseră mai înainte trecute pe sub altarul bisericii. Nu a dat voie nimănui să se atingă de leagănul copilului. Rudele îl admirau de afară, privindu-l prin ferestruică. La sfatul doctorului, a refuzat chiar să-l alăpteze, încredințându-l unei doici tinere și sănătoase, Anița lui Toader Ilcu. În primii ani a fost lipsit de orice tovarăș de joacă și nu a cunoscut pe niciunul din verișorii lui. A avut o copilărie “de seră”, chinuită, dramatică. “Mama m-a îngrijit cu idolatrie – spune tot Enescu. Cea mai mică indispoziție a mea o prăbușea de durere și spaimă.” Ba mai mult, tot mama s-a opus vehement înscrierii copilului la școală, având ideea fixă că George trebuie să urmeze cursuri la domiciliu.
Atât de mult și-au dorit părinții ca acestui copil să-i poată oferi o educație de excepție, încât Costache s-a dedicat cu totul agriculturii, luând în arendă o moșie mai mare ca cea de la Liveni, adică cele 600 de fălci din Cracalia aparținând Institutului “N. Sofian” din Botoșani. Când George a împlinit trei ani, s-au mutat cu toții în satul acesta, într-o casă de zid, cu încăperi spațioase, pivnițe de vin și hambare solide. Viitorul artist moștenise un auz absolut. Țânc fiind, se amuza “prinzând broaște și păsări pe vioară”, le imita perfect, prin simplul joc al corzilor. Așa cum știa să imite și “gazul când esă pă țeavă”. Îndeletnicirea asta jucăușă și-a păstrat-o și la maturitate, când, invitat fiind la Curtea Regală din Sinaia, dacă rămâneau în cerc restrâns, o distra pe regină imitând tot felul de viețuitoare.
Avea o memorie excelentă, grație căreia la maturitate putea dirija toată opera lui Wagner din memorie și putea cânta pe dinafară 62 de volume de Bach. Era suficient să audă o singură dată un cântec, că îl și reținea. După serile cu joc date de tatăl său în copilărie, dimineața se strecura desculț, în cămașa de noapte, în camera bunicului și-i spunea “I-ascultă, moșule, iac-așa cântau lăutarii aseara!” Memoria sonoră era ajutată de o memorie vizuală fabuloasă. Dacă vedea o dată o partitură, o și înregistra vizual. La 4 ani știa să citească, să scrie, să adune și să scadă. La 5 ani cunoștea notele muzicale. Înzestrării lui pentru muzică i se adăugau altele: era foarte talentat la poezie, desen și pictură. “La 6 ani făceam portrete și peisagii. Opoziția culorilor îmi dădea senzații tot atât de înfiorătoare ca și sunetele.” Și învăța foarte repede limbile străine. La 9 ani vorbea deja engleza, franceza și germana.
Se spune că și-a construit singur prima vioară din șindrilă, de care a legat niște sârme. Bătrânii satului își aminteau că a încercat să facă una dintr-un strujan de porumb. Așa încât părinții s-au hotărât să-i cumpere o vioară mică de la oraș. Costache pleacă la Dorohoi, de unde cumpără o vioară de jucărie. Ajuns cu ea acasă, mama se repede să caute soluția de dezinfectat. George i-o ia însă înainte și o aruncă în foc, supărat că “nu are sunet”. De abia atunci, hotărât, Costache pornește spre Iași, de unde, contra sumei de 16 lei, îi cumpără lui George prima vioară adevărată.
Primele “lecții” de vioară le-a luat după ureche de la un lăutar bătrân din Dorohoi, Lae Chioru, pe care familia l-a instalat într-o odaie de musafiri la Cracalia ca să fie tot timpul aproape. A plecat însă repede, după doar câteva săptămâni, motivându-i Conașului că nu mai are ce să-l învețe pe copil. Atunci, la sfatul unor cunoscuți, Costache îl duce la audiție la Eduard Caudella, compozitor și profesor la Conservator, fost copil minune și el. Enescu avea 5 ani. Caudella i-a cerut să cânte ceva. Enescu, dezghetat, i-a spus “de ce nu îmi arăți întâi ce știi mata?”. Caudella îl ascultă cântând după ureche și, impresionat, îl trimite acasă să învețe notele, spunându-i tatălui să se reîntoarcă după doi ani. Este momentul decisiv pentru Costache. Convins de talentul real al fiului său, va pune la bătaie întreaga energie pentru a organiza acasă, la Cracalia, o adevărată școală la domiciliu.
De teamă că i s-ar putea întâmpla ceva, mama lui n-a conceput să-l lase singur. Cu eforturi financiare uriașe, pleacă toți patru: George, părinții și Lydie Cedre. Din păcate, perioada petrecută la Viena este marcată de boala mamei, căreia i se depistează o tumoră pe uter. Se operează de urgență acolo și – forțată- se întoarce în țară, lăsându-l pe George în grija domnișoarei Cèdre. Lydie a creat în jurul lui o atmosferă de libertate, riguros controlată însă, din cauza traumelor psihice ale părinților care pierduseră atâția copii. Îl duce în Volks-Garten (Grădina Publică), îl poartă regulat la frizer, la bazinul de înot Florabad, la fotografiat, ca să-l destindă după cele patru ore zilnice, obositoare de studiu (vioara se studiază stând în picioare). Îi cumpără jucării și pom de Crăciun, rame pentru desenele personale și timbre poștale. Încet și cu delicatețe, îl deschide pe micul George spre lume, căci teama părinților de a nu-l pierde îl făcuseră un copil ciudat.
Recunoaște el însuși în Amintiri: “îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții”. În parc, îi face cunoștință cu alți băieți și fetițe, încercând să-i ofere o copilărie normală, de care el, în țară, fusese privat. “Ieri am căpătat lecția de gimnastică și m-o învârtit ca pe un soldat”, scrie el acasă, la opt ani. “Sunt foarte regulat cu violina, cu pianul și cu français al meu.” “Alaltăieri seară am fost la Operă; s-a dat Barbier von Sevilla și la sfârșit un balet (Puppenfee)”. “Domnișoara mi-a cumpărat alt concert de Beriot”. ”Sâmbătă o să mergem la Operă, la Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din Belvedere. Să fi văzut acolo pictură!..Acuma mi-a cumpărat D-ra niște note și le cântăm la patru mâini”.
Așa sună scrisorile pe care Enescu le trimitea săptămânal acasă. Sunt semnificative pentru educația extraordinară de care a avut parte, grație acestei experimentate guvernante. S-au despărțit în 1891, cu 3 ani înainte ca Enescu să ia drumul Parisului. Ea este cea care i-a recomandat prima gazdă în capitala Franței, pe Madame Adrienne Rolland. La ultimul schimb de scrisori, Lydie îi spune “Să fii foarte modest și să știi că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare.” Iar el îi răspunde “Nu fiți îngrijorată, Domnișoară, că am să vă uit, toată viața mea am să mă gândesc la D-voastră și la bunătatea D-voastră în ce mă privește. Elevul D-voastră, care vă iubește din tot sufletul, G.E.”
De la 7 ani, de când a plecat prima oară, s-a întors regulat în fiecare vară. Își împărțea vacanța între Cracalia și Mihăileni, căci părinții lui conveniseră să se despartă din pricina bolii (cancerul era considerat atunci boală contagioasă). Întoarcerea lui presupunea un adevărat ritual care s-a respectat timp de foarte mulți ani. Sosea cu trenul la gara din Dorohoi, unde aștepta Conu Costache, cu docarul, urmat de căruța cu bagaje. O luau de la gară spre centru, unde se opreau invariabil în fața librăriei lui Bercovici, ca să-și ridice Conu Costache ziarele și corespondența, în timp ce, așezat în docar, cu cutia viorii în brațe, Enescu răspundea la saluturile de bun întors în țară. Ajuns acasă însă, Enescu era cel mai liber și cel mai fericit dintre pământeni. Locurile natale i-au rămas toată viața în memorie încărcate de un abur magic care nu avea să se risipească niciodată.
Livenii, Cracalia, Mihăileniul erau, cum avea să mărturisească mai târziu, “o lume magică, a ființelor fabuloase, care îl smulgea din banalitatea de fiecare zi”. Într-o vacanță de vară, după o ploaie ușoară, a văzut coada unui mare curcubeu căzând chiar în fundul livezii. A alergat să-l prindă și să se dea de trei ori peste cap pe locul atingerii lui cu pământul, fiindcă auzise, când era foarte mic, că, dacă faci asta, ți se îndeplinește orice dorință. Trântit apoi în iarbă, cu ochii închiși și razele soarelui jucându-i-se în gene, a stat ore în șir ascultând foșnetele ploii care se îndepărta. Când, după mulți ani petrecuți în străinătate, cineva l-a întrebat de cât timp și-a părăsit țara, Enescu a răspuns: “Nu, n-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine și le aud cântând în inima mea”.
Poema Romana a fost compusa de George Enescu cand acesta avea 16 ani. Una din capodoperele muzicii simfonice romanesti. 🙂 Tema acestei lucrari este de natura folclorica, descriind atat de frumos spatiul cultural, satesc romanesc…
Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/se-implinesc-135-de-ani-de-la-nasterea-lui-george-enescu-copilaria-unui-geniu/
