În sud-estul judeţului Bihor, în Munţii Pădurea Craiului, ochii şi sufletul turistului se pot bucura de priveliştile mirifice ale ţinuturilor Văii Roşiei. Curs de apă cu izvoarele în zona montană, Valea Roşiei străbate două unităţi distincte de relief: Munţii Pădurea Craiului şi Depresiunea Beiuşului (Ţara Beiuşului), pierzându-şi apele în Crişul Negru, cu care confluează la extremitatea estică a depresiunii, la poalele Munţilor Codru-Moma.
Un interes turistic deosebit îl prezintă însă zona de izvoare a văii, partea montană a cursului său. Aici turistul se poate bucura de o mare varietate a peisajului, în care peisajul carstic îşi are locul său bine conturat, de tradiţii şi obiceiuri bine păstrate, de elemente de arhitectură rurală conservate peste veacuri.
Un areal turistic important, care trebuie vizitat atunci când turistul rătăceşte pe Valea Roşiei, este platoul carstic de la Runcuri. Cu o suprafaţă de aproximativ 7 km2, Platoul Runcuri este situat la o altitudine medie de 500 metri. Relieful are aici un aspect ondulat, cu mici dealuri delimitate de văi oarbe, uvale şi doline, îmbinarea acestora dând iluzia unui relief haotic, spectaculos. Platoul este presărat cu gropi de captare carstică (mici excavaţii dezvoltate în jurul unor ponoare), izvoare carstice şi, nu în ultimul rând acesta adăposteşte câteva peşteri de importanţă ştiinţifică şi turistică deosebită: Peştera Ciur-Izbuc, Peştera Ciur-Ponor etc.).
Spectaculoase şi pline de farmec, constituindu-se în veritabili poli de atracţie turistică, sunt şi cheile afluenţilor Văii Roşiei: Cheile Albioarei, Cheile Cuţilor şi Cheile Lazurilor.
Situate în partea superioară a bazinului Văii Roşiei, Cheile Albioarei au o lungime de 2,6 kilometri, fiind străbătute de drumul judeţean DJ 764, care asigură legătura dintre depresiunile Beiuş şi Vadu Crişului, fiind principalul traseu rutier care străbate Munţii Pădurea Craiului. Călătorul ajus aici este întâmpinat de frumuseţea sălbatică a pereţilor de stâncă, de o remarcabilă verticalitate, din care se deschid gurile a numeroase pşteri, cu aerul lor de mister subpământean. Deşi niciuna dintre peşteri nu este amenajată din punct de vedere turistic, unele dintre ele pot fi vizitate, datorită poziţionării favorabile şi gradului facil de acces. Dintre numeroasele goluri subterane din Cheile Albioarei putem aminti Peştera Vacii, Peştera Urâcioşilor, Peştera de la Valău. Dintre acestea cea mai cunoscută este Peştera Vacii, care se deschide în versantul drept al cheilor, la aproximativ 50 m deasupra drumului, importanţa ei rezidând din faptul că este o peşteră care poate fi vizitată cu uşurinţă, dar mai ales datorită descoperirilor arheologice de aici constând în urme ale vieţuirii umane aparţinând epocii bronzului.
Cheile Cuţilor s-au dezvoltat pe valea omonimă, un afluent al Văii Roşiei din cursul superior al acesteia. Cheile ocupă sectorul median al Văii Cuţilor, pe o lungime de 2,1 km, constituindu-se într-un sector de o spectaculozitate aparte pe 1,3 km din lungimea totală. Aici cursul de apă se strecoară printr-un culoar din ce în ce mai îngust, la început profilul văii fiind in forma literei V, pereţii de stâncă devenind apoi din ce în ce mai apropiaţi, caracterizaţi de o verticalitate monumentală, în timp ce cursul de apă se pierde în măruntaiele pământului, devenind o valea seaca în perioadele lipsite de precipitaţii. Frumuseţea peisajului este completată de ochii adânci şi plini de mister ce se deschid în pereţii de stâncă şi care adâpostesc în spatele lor peşteri. Dintre cele mai cunoscute peşteri de aici putem enumera Peştera Vacii din Cheile Cuţilor, Peştera Liliecilor şi Peştera care cântă. Sectorului de chei îi dau o notă de spectaculozitate şi trenele de grohotiş de la poalele versanţilor, dar mai ales ieşirea din chei spre cătunul Poniţa care se realizează brusc, prin intermediul unui abrupt cu o înălţime de aproximativ 80 de metri.
Un alt sector de chei cu reale valenţe turistice sunt Cheile Lazurilor. Situate pe un afluent al Văii Roşiei, tot în cursul superior, Cheile Lazurilor s-au format pe cursul mijlociu al văii omonime. Sectorul de chei prezintă versanţi puternic înclinaţi, pe unele porţiuni chiar verticali, cu înălţimi cuprinse între 100 şi 250 de metri, caracterizaţi de simetrie şi presăraţi cu stânci golaşe. Din loc în loc apar piramide calcaroase şi ţancuri care înfrumuseţează peisajul grefat pe relieful carstic de aici.
Valea Roşiei dispune de un peisaj natural de poveste, însă acesta e întregit de elemente ale culturii materiale si spirituale ale locuitorilor, care fac din acest areal unul cu un potenţial turistic de excepţie. Astfel, tradiţiile şi obiceiurile locuitorilor, dintre care se remarcă cele legate de evenimentele din viaţa omului, dar şi cele legate de marile sărbatori religioase de peste an, sunt importante resurse turistice. La acestea se adaugă meşteşugurile casnice (torsul, ţesutul, cusutul) care s-au păstrat peste timp şi care dau naştere şi azi unor obiecte de îmbrăcăminte un caracter de unicitate şi autenticitate, portul popular de pe Valea Roşiei, fiind recunoscut în întreaga Ţară a Beiuşului şi chiar dincolo de hotarele ei.
Un obicei bine păstrat de secole şi cu care locuitorii văii se mândresc este cel al încondeiatului ouălor, de Paşti. Pe Valea Roşiei, locuitorii încondeiază oule cu motive specifice zonei, la Drăgoteni, în comuna Remetea, pe cursul mijlociu al Văii Roşiei, existând chiar un concurs anual de încondeiat ouă, cunoscut în tot judeţul.
Un obiestiv turistic important si recunoscut în judeţul Bihor, este Moara pe apă de la Roşia. Specificitatea acesteia constă în faptul că este singura moară de apă din judeţ în stare de funţionare. Moara datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, mecanismul său fiind unul format dintr-o roată hidraulică din lemn pe care sunt montate palete tot din lemn. Roata este acţionată de debitul cursului de apă care este canalizat şi dirijat printr-un jgheab artificial. Clădirea morii este construită din lemn şi acoperită cu ţiglă şi are două încăperi, una unde se găseşte mecanismul de măcinat şi o alta, camera morarului, dotată cu un mobilier sărăcăcios, autentic, din lemn.
Valea Videi constituie o zonă aparte în ansamblul zonelor carstice din Bihor care se remarcă prin numărul mare de izvoare şi izbucuri care trădează o intensă activitate carstică, în care se remarcă cheile Videi, cele mai lungi chei din Munţii Apuseni, peste 10 kilometri, cu aspectul unei imense potcoave pe ai cărei versanţi şi interfluvii se găsesc numeroase peşteri şi avene dintre care remarcăm peştera Cubleş, bogat concreţionată şi peştera aven Giloasa. Pe versanţii cheilor se evidenţiază numeroase talveguri suspendate, reminiscenţe ale văilor afluente, iar în albia văii sunt spectaculoase marmite de eroziune, formate în sectoarele de stagnare a apei şi formare a bulboanelor.
Cheile Videi sunt situate în bazinul mijlociu şi cel superior al văii, fiind delimitate în aval de lacul omonim, iar în amonte, de confluenţa văii menţionate cu afluentul său, Viduţa. Se desfăşoară sub forma unei potcoave cu laturile evazate şi cu convexitatea orientată spre nord-nord-vest. De la obîrşiile sale, situate în partea vestică a compartimentului carstificat de la Zece Hotare, şi pînă la vărsarea în lacul ce-i poartă numele, valea Videi străbate o regiune de un pitoresc rar întâlnit. Apele sale apar dintr-o salbă albastră de limpezi izvoare ce confluează într-un afluent de obârşie, valea Letii. Izbucurile sunt dealtfel prezenţe notabile în peisajul văii şi al cheilor, ele se ivesc, de obicei, la baza abrupturilor calcaroase, fie cu o discreţie desăvârşită, ivindu-se printre trenele de grohotişuri ce parazitează racordul versantului cu valea, fie ţâşnind din gura unor peşteri a căror deschideri impresionante nu spun nimic despre lungimea galeriilor subpămîntene pe care le străbat, înainte de a vedea lumina zilei.
Fiecare dolină, fiecare uvală posedă în vatra sa un mic ponor, mascat de permanenta aglomerare de material eluvial. Funcţia de sorb şi-o îndeplineşte pînă la urmă, chiar dacă unele lacuri de dolină rezistă mai mult timp, datorită impermeabilizării temporare a fundului dolinei cu depozite argiloase. Aval de confluenţa pâraielor Letea şi Viduţa, începe Valea Videi, în morfologia căreia se impun cu gravitate cheile. Peisajul lor va însoţi turistul rătăcit pe aceste meleaguri, până la debuşarea râului în lacul de acumulare Vida, care străbate o distanţă apreciabilă printre pereţii înguşti ai văii.
Particularităţile morfologice ale Cheilor Videi devin o sursă inepuizabilă de valenţe turistice izvorâte din profilul transversal îngust, cu apropierea accentuată a versanţilor ce strâng, precum o uriaşă menghină, talvegul, cu o înălţime a abrupturilor laterale ce ating frecvent valori de 200-250 m. Etalarea reliefului pe verticală devine o regulă căreia întreaga ambianţă peisagistică nu i se sustrage ci, dimpotrivă, caută prin orice mijloace să o confirme. Dacă în sectorul din amonte cheile au o desfăşurare orientată de la est la vest, în zona mediană apare o buclă uriaşă ce descrie un arc de cerc, la început spre nord-nord-vest, iar apoi spre sud-sud-est. Intrăm dealtfel în zona de maximă meandrare, unde râul, privit de la înălţimea versanţilor, seamănă cu un şarpe sticlos ce s-a rătăcit printre calcare.
Între planurile înclinate ale versanţilor, uneori de-a dreptul verticali, turistul va descoperi nu numai forme ale morfologiei de detaliu specifice tuturor sectoarelor de chei, ci şi numeroase talveguri suspendate, reminiscenţele văilor afluente, dezmembrate prin pătrunderea în subteran, sau umerii rezultaţi prin părăsirea de către râu, la nivele superioare de evoluţie, a vechilor meandre. De o frumuseţe deosebită sunt şi marmitele de dimensiuni apreciabile din albia văii, loc în care apele stagnează dând naştere bulboanelor ce se găsesc răsfirate pe întreaga vale. Lacul Vida, situat la extremitatea din aval a cheilor, impune acestora o valenţă estetică aparte, lărgind prin prezenţa lui oferta turistică, multiplicînd posibilităţile de integrare a zonei într-un circuit turistic propriu-zis, prin dezvoltarea unor alte forme de turism, decât cel classic de recreere.
O notă de frumuseţe şi farmec aparte conferă Cheilor Videi peşterile şi avenele, răspîndite în pereţii abrupţi sau pe interfluviile văii, în întregul bazin hidrografic aferent, de la obîrşie pînă la ieşirea din calcare. În întregul bazin hidrografic al Videi au fost descoperite şi cercetate până în present 136 de cavităţi subterane naturale, ceea ce conferă acestui areal un indice ridicat de endocarstificare. Dimensiunile peşterilor variază între 5 şi 773 metri lungime, majoritatea cavităţilor intrînd în categoria formelor de mici dimensiuni. Printre cele mai cunoscute peşteri din valea Videi, dar şi din Munţii Pădurea Craiului, se numără cea de la Cubleş (350 m lungime), situată în versantul stîng al văii Blajului, afluent pe dreapta al Videi. Golul subteran se compune dintr-o galerie înaltă şi largă, ce se ramifică în două braţe, bogat concreţionate. Gururile, scurgerile parietale, stalactitele, stalagmitele, coloanele (renumit este ,,Palmierul”, o coloană uriaşă ce sprijină bolta galeriei din dreapta intrării) împodobesc, mai ales, sectoarele terminale ale galeriilor, înscriind peştera în rîndul obiectivelor turistice care merită vizitate. Prin cei 773 m lungime, Peştera-aven Giloasa deţine primul loc în ceea ce priveşte dezvoltarea cavităţilor din zona.
Pe Valea Videi se poate ajunge pornind din drumul naţional Oradea – Deva (DN76, E79), urmând apoi ramificaţia pe drumul judeţean care porneşte din Sîmbăta, spre Dobreşti, un vechi centru al prelucrării primare a bauxitei, azi nefuncţional. Din această localitate porneşte drumul spre Vîrciorog, care se ramifică ulterior, latura din dreapta continuîndu-se cu drumul forestier spre cantonul Vida. Şoseaua, asfaltată pînă aproape de chei, urmează versantul drept al văii şi ne oferă numeroase puncte de ,,belvedere” asupra cheilor. În amonte de canton cheile se integrează într-un peisaj neafectat de intervenţia antropică, accesul fiind posibil numai pe jos, printr-o regiune sălbatică, dar cu atât mai pitorească.
Sursa: travelbihor.ro
