În 1930 filosoful N. Bagdasar scria: „Opera filosofică a lui A.D. Xenopol este în ţara noastră foarte puţin cunoscută […] Xenopol are pentru noi, românii, şi o altă importanţă: el a stabilit prin opera lui filosofică contactul indiscutabil dintre filosofia română şi cea străină. De aceea, ignorarea operei lui filosofice din partea noastră e cu atât mai stranie“. Şi stranie a rămas până azi.
În 1889, după apariţia primului volum din Istoria românilor din Dacia Traiană, cea dintâi sinteză de istorie a românilor, A.D. Xenopol primeşte Premiul Academiei şi este ales membru corespondent al acesteia. Apariţia ultimului volum, în 1893, îi aduce alegerea ca membru plin.
Contribuţia majoră a lui A.D. Xenopol, în plan universal, rămâne elaborarea unei teorii a istoriei. În vremea sa, istoria balansa cu un statut incert între „ştiinţă“ şi „artă“. În definirea ştiinţei se pleca de la principiul lui Aristotel: fără general nu există ştiinţă. Între o tendinţă şi cealaltă s-a situat Xenopol, care încerca să le împace prin teoretizarea ideii de „serie istorică“.
Xenopol, în Istoria ideilor mele, nota astfel momentul când a început să se ocupe de problemele teoriei istoriei: „În acel an [1894], în 6 septembrie, mă duceam să-mi fac obişnuita preumblare de sară pe frumoasa alee a Copoului şi o gândire care întovărăşea adeseori cercetările mele istorice se înfăţişa din nou cugetării mele cu o deosebită putere, anume: cum se poate ca în istorie studiul procedării minţii la cercetările ei să fie deosebit de aceste cercetări înseşi, cum se poate să fie două discipline care să se îndeletnicească cu aceste întrebări. […] Pentru ce în istorie ar fi nevoie de o ştiinţă care să stabilească modul cum trebuie să cugete istoricul şi a doua care să stabilească aplicarea acestei cugetări asupra faptelor. “Peste şase ani publica la Paris, după intense cercetări, volumul Les principes fondamentaux de l’histoire. Peste un an lucrarea apărea la Iaşi, în limba română. În străinătate a stârnit mare interes, la noi doar Convorbirile literare o discută, veninos.
Cu opera lui Xenopol, gândirea filosofică românească intra în circuitul valorilor europene. Apariţia lucrării Les principes fondamentaux de l’histoire, care îi aduce alegerea ca membru corespondent al Academiei Franceze, a fost consemnată de principalele reviste străine de filosofie din Franţa, Italia, Germania. Ideile lui stârnesc aprobare sau polemici din partea lui Croce, Rickert, Berr, Lacombe. Cele mai însemnate publicaţii de sociologie şi filosofie îi solicită colaborarea, congresele de sociologie îl invită, chiar şi atunci când opiniile sale sunt în contradicţie cu cele ale organizatorilor. În 1906 peste 15 reviste din Franţa reproduc, semnalează sau discută lucrări ale sale. În 1908 publica Théorie de l’histoire, care i-a adus o largă recunoaştere şi desemnarea ca membru asociat străin al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice. „Conferenţiar la Sorbona, la Cercul Saint-Simon şi colaborator la marile publicaţii de specialitate, membru al mai multor societăţi academice, el se bucura de un prestigiu pe care niciun român nu-l dobândise până atunci“, nota academicianul Alexandru Zub. Sociologul Georges Gurvitch sau istoricul şi filosoful Raymond Aron îl citează în scrierile lor. Cu teoria asupra istoriei, Xenopol şi-a cucerit un loc în istoria gândirii universale.
Xenopol introduce un nou criteriu de clasificare a ştiinţelor: de repetiţie şi de succesiune. Faptele de repetiţie se produc fără a suferi modificări esenţiale prin curgerea timpului. Cele de succesiune se modifică fiind supuse unei acţiuni în timp din partea unei forţe. La fenomenele de succesiune modificările sunt atât de importante, încât elementul de repetiţie devine neglijabil. „Nu poate fi vorba despre superioritatea sau inferioritatea uneia dintre cele două clase de ştiinţe, ale coexistenţei şi ale succesiunii, faţă de cealaltă, deoarece greutatea mai mare a ştiinţelor istorice de a stabili adevărul asupra fenomenelor ce studiază este compensată prin o mai întinsă pătrundere a reţelei cauzale“, scria savantul român. În istorie faptele nu se repetă identic niciodată, însă comportă un anumit grad de generalitate. „Numai istoria este o ştiinţă adevărat explicativă, pe când ştiinţele de legi urmăresc numai constatarea faptelor şi a legilor.“
Ideea de serie istorică a fost reluată, în a doua jumătate a secolului trecut, de istoricul francez Pierre Chaunu sub forma istoriei seriale. Chaunu nu pomeneşte nicăieri numele lui Xenopol, aşadar, se poate stabili o legătură? – se întreba academicianul Alexandru Zub. Şi tot domnia sa arăta că există o coincidenţă cronologică între teza de doctorat susţinută la Sorbona de Octavian Buhociu, în 1957, despre concepţia lui Xenopol, şi momentul când Chaunu începea să schiţeze noua sa teorie serială. Dar cum să-i reproşezi istoricului francez că nu l-a menţionat pe Xenopol, când în propria lui ţară opera acestuia este atât de puţin cunoscută?
Să încheiem tot cu un citat din academicianul Alexandru Zub: „La interval de trei sferturi de veac, impunerea serialului ca una dintre cele mai fertile direcţii ale istoriografiei e un omagiu indirect adus eforturilor sistematizatoare ale gânditorului român.“
Sursa: eualegromania.ro
