Laurențiu Barbu
Prin Proclamația de la Iași din 11 decembrie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aduce oficial la cunoștință că:
„Români! Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!”
Iași, la 11 decembrie 1861.
Actul era semnat ”Alexandru Ioan I” urmând apoi și iscăliturile miniștrilor săi
Dimitrie Ghica, președintele Consiliului de Miniștri din Valahia și ministru Dinăuntru
Apostol Arsachi, ministrul Trebilor din Afară.
Alexandru Plagino, ministrul de Finanțe.
Ioan Gr. Ghica, ministrul de război.
Gheorghe Văleanu, ministrul Controlului.
Scarlat Fălcoianu, ministrul Justiției.
Alexandru C. Moruzi, președintele Consiliului de Miniștri din Moldova și ministru al Finanțelor.
Ioan N. Cantacuzino, ministru de Interne și ad-interim la Justiție.
Alexandru A. Cantacuzino, ministrul Cultelor și Instrucției Publice.
Leon Ghica, ministrul Trebilor din Afară.
Constantin N. Șuțu, ministrul Lucrărilor Publice.
Domnitorul a amânat special publicarea firmanului în Monitorul Oficial pentru ianuarie 1862, pentru a lăsa impresia că actul era doar unul formal, de o importanță minoră, el constatând doar un fapt împlinit. Ziua de 11 decembrie a generat un entuziasm extraordinar la Iași și București. Guvernele îi trimiteau domnitorului adrese omagiale și își exprimau încrederea în progresul ce urma să vină. Poporul îl aclama pe străzi și colopotele bisericilor băteau neîncetat. Chiar și opzanții, precum Barbu Catargiu, un conservator adversar al lui Cuza, îi închinau discursuri însuflețitoare în Cameră. Ulterior va forma un singur guvern, rămânând o singura capitală, București. Parlamentul se va unifica, iar prima ședință solemnă va fi pe 24 ianuarie 1862. Pe acte va începe să scrie ”România” în loc de ”Principatele Unite”. Unirea era acum completă și definitivă.
Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii.
Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune.
La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală.
În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Sursa: romaniabreakingnews.ro
