Laurențiu Barbu
Ca urmare a războiului Crimeii (1853-1856), conflict în care Rusia a fost înfrântă de Imperiul Otoman și aliații săi englezi și francezi, la Paris s-a organizat o întrunire a Marilor Puteri în cadrul căreia s-a redactat o Convneție unde, printre altele, se prevedea Unirea Principatelor Moldova și Valahia. Fiecare Principat urma să aibă domn, guvern și adunare legislativă separată. Sufragiul cu privire la componența Adunării elective și asupra alegerii al domnului, urma a fi supravegheat de un organ special numit căimăcime.
Pe 28 decembrie 1858 când au fost deschise lucrările Adunării elective a Moldovei, poporul i-a salutat pe deputați cu urale de „Trăiască România!” În numele Căimăcămiei la 1 ianuarie Anastasie Panu a dat expresie încrederii generale în destinele naționale: ”Trecutul dispare în urma noastră cuprins de prejudecări și de deosebite slăbiciuni, care polarizează întotdeauna progresul și fericirea. Viitorimea ni se deschide azi sub nenorocite auspicii. Să ne dăm mâna a lucra la mântuirea patriei, la regenerarea nației noastre, lăsând interesul privat la o parte și necugetând decât la interesul comun”. Adunarea avea 55 de deputați dintre care 33 erau reprezentați ai ”Partidei Naționale”, entitate politică eterogenă care urmărea printre altele lărgirea autonomiei țării și o Unire cât mai strânsă între Principate, fiind considerați de către popor ceea ce se putea numi ”grupare patriotică”. Erau 38 de candidați la domnie, iar Adunarea electivă trebuia să aleagă unul dintre ei drept domn.
În seara zilei de 3 ianuarie 1859, membrii partidei naționale s-au strâns la Iași în cabinetul de istorie naturală, în sala „Elefantului”, unde era expus un exemplar cumpărat cu mai mulți ani în urmă de domnitorul Mihail Sturdza. Îi mai despărțea doar o zi de data alegerii și din nou discuțiile se prelungeau fără vreun rezultat. Inițial Vasile Alecsandri avea 17 voturi, dar i-a cedat locul lui Costache Negri, un politician cu experiență care la rândul său a trebuit să renunțe la idee deoarece nu îndeplinea toate condițiile impuse de Convenție. Aproape de miezul nopții, văzând această situație, Lascăr Rosetti încuie sala și ”amenință” că nimeni nu va pleca de acolo până nu vor ajunge la o înțelegere. La reluarea discuțiilor, Nicolae Pisoschi propune să fie ales Alexandru Ioan Cuza, colonelul care cu un an în urmă își depusese demisia din armată ca urmare a abuzurilor antiunioniștilor moloveni, gest care stârnise simpatie în rândul populației. Trecându-se la vot, prima oară are doar cinci susținători, deputații fiind oarecum surpinși de propunere. Se mai votează de câteva ori, de fiecare dată crescând numărul susținătorilor săi. În sfârșit, ”Partidul național independent”, așa cum se singur se redenumise grupul deputaților unioniști, se hotărăște asupra numelui de Alexandru Ioan Cuza.
Trecuse de miezul nopții când cei 30 de deputați prezenți încheie un proces verbal prin care se angajau să susțină ”prin vot de față” în ședința Adunării elective candidatura colonelului ”Alexandru Cuza”. Întrucât Kogălniceanu lipsea, câțiva merg la el acasă, îl trezesc din somn și-l pun să iscălească. Surpins, buimac, Kogăliceanu semnează. Cuza nu fusese de prezent. Aflând, crede că e o glumă și spune unui prieten: ”Pezevenghii ăștia vor să mă pună domn”. Era surprins din simpul motiv că nu își depusese candidatura! Colonelul era însă binecunoscut deputaților: cu unii fusese coleg de școală la Iași, apoi la Paris, participaseră împreună la frământările din 1848 iar apoi împărțise cu ei amărăciunile exilului.
Pe 4 ianuarie, ”Prin scăpare din vedere – se spune printr-o adresă către Adunare- netrecându-se în lista candidaților la domnie pe domnul Alecu Cuza, care posedă toate calitățile cerute la art. 13 din Convenție, Cămăcămia cu onor pofteșe pe onorabila Adunare de a lua în cuvenita băgare de seamă deptățile domniei sale, colonelului Cuza, și a-l înscrie între candidații la domnie”. În aceeași zi au loc mai multe retrageri de la candidatură, în timp ce singura propusă, cea a lui Cuza, este și acceptată. Prințul Gr. Sturdza, abia admis ca deputat, insistă și el fie admis pe lista candidaților la domnie, însă este respins deoarece slujise în armata otomană ca general sub numele turcesc de Muhlis Pașa. Astfel, crește numărul susținătorilor lui Cuza. Pentru a nu-și înstrăina simpatiile viiitorului domn, grupul susținătorilor lui Mihail Sturdza, rămas în minoritate, îl părăsește pe acesta în ziua următoare când în ziarul Steaua Dunării, sub semnatura poetului Dăscălescu, apare un asemenea îndemn:
”Deputați! Grija e mare
Căutați bine printre voi
În obșteasca Adunare
Am văzut câțiva strigoi”
O interesansă discuție se va face pe seama listei civile a domnului ce urma a fi ales doua zi. Unii au propus 24.000 de galbeni pe an, alții 30.000, mult sub ce fusese până atunci. Kogălniceanu ne spune: ” Până acum se da mult domnilor pentru că și ei dădeau mult aiurea (aluzie la ”atențiile” oferite către Poartă), acum domnul n-are să mai dea nimica și unde va trebui să dea drept și legiuit, va da țara. Țara noastră are nevoie de economii, nouă nu ne trebuie un domn luxos, ne trebuie un domn, un cetățean, bun român, simplu și modest ca țara noastră”. Prima propunere este acceptată, iar domnului i se va da spre locuință partea stângă din palatul ocârmuirii, ”cu mobilația, atentanțele (un fel de anexe precum bucătăria, spălătoria) și grădina” și i se plătea o suită constând în ”un șef de ștab și patru aghiotanți.
În ziua de 5 ianaurie 1859, în tot orașul și în restul țării, lumea era în așteptare, în tensiune. În jurul palatului fuseseră aduși o mulțime de ostași de teama unei lovituri de stat din partea lui Gr. Sturdza. Poziția fostului general era una favorabilă în fața Porții, iar la Iași avea destui susținători. În aceste împrejurări, rangul militar al lui Cuza, autoritatea sa în fața oștirii, singura forță capabilă sa împiedice o lovitură de stat, constituiau considerente demne de luat în seamă.
Ședința se deschide la ora 12. Firește, consulii marilor puteri fusesră invitați. O excepție notabilă fusese făcută pentru cel austriac. Imperiul Habsburgic avea în posesie Transilvania, iar constituirea unui stat unitar al românilor reprezenta un pericol. De aceea, consulului sosit de Viena i s-a trimis o invitație deosebită de celelalte în sensul că pe sigiliu nu scria „Principatele Unite”.
După apelul deputaților, câțiva lipsind, în ordine alfabetică se începe votul. Vasile Alecsandri este primul care, urcând la tribună rostea ”cu glas tare” numele candidatului pentru care-și dă votul. În sala stăpânită de adâncă tăcere, răsună pe rând de 48 de ori același nume: Alexandru Ioan Cuza. În uralele și aplauzele deputaților, și îndeosebi ale tribunelor umplute până la refuz, președintele Adunării proclamă domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Palid, profund emoționat, noul domn se urcă la aceași tribună, rostind cu o vocă puțin gâtuită: ”Jur în fața țării mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă pe cel care m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.
Mihail Kogălniceanu rostește și el un discurs: ”După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefn cel Mare s-a reînălța însăși nașionalitatea română. Alegându-te pre tine domn în țara noastră noi am voi să araătăm lumii accea ce toată lumea dorește: la legi noi, om nou…Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputați te-au ales domn, Măria ta are să domnească peste 2 milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate…. Fii simplu Măria ta…. fii domn cetățean. Urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.Când Kogălniceanu își sfârșea discursul afară colopetele deja umpleau văzduhul în răsunetul a 101 lovituri de tun. Tot orașul era în stradă iar în fața palatului era o mulțime care striga: ” Trăiască prințul! Trăiască depuații! Jos strigoii!”
”Toată Strada Mare era plină de lume. Ore întregi au durat strigătele entuziaste ale poporului. Patru zile orașul a fost iluminat. Patru zile în șir procesiunile au venit chiar și noaptea la lumina a 400 sau 500 de torțe ca să felicite pe domn”. Telegrama trimisă locuitorilor capitalei Moldovei de către corpul electoral din Focșanii Țării Românești (pe atunci orașul era împărțit în două, o parte era a Valahiei și cealaltă a Moldovei) sublinia limpede victoria națională, biruința împotriva trecutului: „Glorie vouă, frați de dincolo de Milcov! Tăiască România unită”. Consulul francez Victor Place, unul dintre cei mai înfocați susținători ai Unirii, telegrafiind la Paris, aprecia că pentru prima oară s-a săvârșit o alegere fără ca domnul să cheltuiască vreun ban, deși Mhail Strudza nu s-a dat îndărăt în a cumpăra scump voturile. Cineva din preajma domnitorului spunea că în ziua de 5 ianuarie alesul n-avea în buzunar decât 8 galbeni. Era cel mai săcac dintre candidați, locuind pe atunci în chirie, în două odăi la un anume Pavel Stoianovici.
Pe 6 ianuarie, foarte palid și emoționat, în frumoasa-i uniformă de colonel de cavalerie, domnul primea defilarea unităților militare din Iași. Defilarea era prezentată de generalul Milcescu, avansat chiar în ajun la acest grad și numit în locul lui Cuza ministru de război ( denumirea de hatman înceta a fi folosită ca semn al schimbărilor ce urmau să aibă loc).
Timp de mai bine de o săptămână de la alegeri telegramele, delegațiile și felicitările nu mai conteneau și nu-i lăsau timp lui Cuza de altceva. Într-un final domul alcătuiește un nou guvern al Moldovei. Președinte și ministru de interne era Vasile Sturdza, fostul caimacam. Alți fruntași îl refuzaseră, chiar și Kogălniceanu care nu voia un guvern de „fuzie”, adică unuine cu forțele conservatoare așa cum dorea domnitorul. Vasile Alecsandri era ministru de externe. A. Panu și Gr Sturdza îl sfătuiesc pe domnitor să mergă cu armată la București pentru a sili Adunarea de acolo să-l aleagă tot pe el ca domnitor, dar înțeleptul Cuza nu se arată încântat de o asemenea idee. Acum alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei trebuia confirmată de Poartă. La propunerea lui Alecsandri, domnul îl însărcinează pe Costache Negri, care împreună cu N. Catargiu și colonelul Mavrichi pleacă la Constantinopol. În drum ei se opresc la București, întâlnindu-se cu fruntașii Partidei naționale de acolo. În cinstea oaspeților se dă un banchet unde discursurile despre personalitatea lui Cuza fac o impresie deosebită. Urmărind evoluția lucrurilor, minsitrul de externe austriac, perspicare, intuiește că alesul uneia dintre țări avea să fie și alesul celeilalte.
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
