Laurențiu Barbu
Pe vremea când americanii îşi construiau Statuia Libertăţii, în Bucureşti, la intersecţia dintre Calea Victoriei şi strada Nicolae Iorga, începea construcţia Casei Ghica-Grădişteanu, considerată în prezent un monument istoric şi arhitectural ce îmbină stilul eclectic cu elementele renascentiste.
Grădiştenii erau o familie înrudită cu toată nobilimea din Ţara Românească şi Moldova, afirma Neagu Djuvara, ultimul descendent pe linie maternă al acestei familii, în cartea sa Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (Editura Humanitas, 2011). Familia Grădiştenilor provenea din zona Grădiştea (judeţul Giurgiu de astăzi) şi de-a lungul timpului membrii ei au avut funcţii înalte, dregătoreşti. Imobilul situat la intersecţia actualelor străzi Nicolae Iorga şi Calea Victoriei a fost construit în 1884, la cererea boierului Constantin Ionaş Grădişteanu.
Planul casei a fost realizat de către Jules Berthet, un arhitect francez născut în Elveţia, iar construcţia a fost realizată de arhitectul francez Louis Blanc, ce a mai construit în Bucureşti nenumărate clădiri precum: Institutul de Bacteriologie Victor Babeş, Casa Ion Lahovary sau Casa Nicolae Filipescu. Deoarece nu aveau copii, soţii Grădişteanu au lăsat casa moştenire Mariei Grădişteanu, sora lui Constantin căsătorită cu Scarlat Ghica. Căsătoria dintre cei doi a dat şi denumirea casei din prezent, Ghica-Grădişteanu. În perioada 1895-1898, imobilul suferă transformări, conform volumului Cronologia Bucureştilor, scris de Gheorghe Parusi (Editura Compania, 2007).Tot din aceeaşi operă aflăm că imobilul a fost îmbogăţit la interior cu decoraţiuni cu o valoare inestimabilă, iar la exterior a fost păstrat planul lui Berthet. În urmă restaurării au apărut plafoane casetate şi pictate, lambriuri, scări interioare monumentale şi vitralii.
După o lungă perioadă în care locul a găzduit cele mai sofisticate baluri şi în care i-au trecut pragul nenumăraţi artistocraţi şi diplomaţi, atât din ţară cât şi din străinătate, casa este naţionalizată de către comunişti în 1948, ultimul proprietar fiind fiul Mariei, Şerban Grigore Ghica, căsătorit cu Aristiţa (fostă Stoenescu). În urma deciziei de naţioalizare, soţii Ghica sunt mutaţi într-un mic apartament de pe strada Frumoasă. Şerban, ultimul proprietar al casei, moare în urma unui accident vascular, iar Aristiţa, considerată o femeie vioaie, vorbăreaţă, dar foarte snoabă, se îmbolnăveşte de Parkinson, după cum relata istoricul şi academicianul Constantin Bălăceanu – Stolnici în serialul „Memoriile unui boier de viţă”, publicat în urmă cu câţiva ani în Revista Clipa.
Tot Constantin Bălăceanu îşi mai amintea că cei trei fii ai lui Şerban şi Aristiţa au fost educaţi de un preot catolic, spre deosebire de moda vremii în care copiii erau îngrijiţi de guvernante. Unul dintre cei trei copii a murit şi au rămas doar Mimi, ce a dus o viaţă liniştită, şi Şerban („Bani”), ce a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi i-a susţinut pe Iuliu Maniu, prieten cu Corneliu Coposu şi cu N. Popovici, motiv pentru care a stat şase ani în închisorile comuniste.
După naţionalizare, în interiorul locuinţei se instalează Arbitrajul de Stat, iar mai târziu o instituţie de comerţ exterior. Familia recuperează imobilul după 1989. După 1990, casa este renovată şi devine sediul „Fundaţiei Ion Ghica”. În anul 2000, casa este scoasă la licitaţie prin intermediul Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare. În prezent, imobilul poartă denumirea de Casa Dunării, fiind un simbol dedicat istoriei Dunării, fluviu considerat extrem de important chiar de împăratul Traian. Mărturie a acestui crez stă sala împăratului Traian aflată la subsolul imobilului, în timp ce la parter se află saloanele regale, iar la etaje saloanele vieneze şi cel oriental.
Sursa: descopera.ro
