Laurențiu Barbu
Dacă cineva vrea să vadă ce înseamnă cu adevărat emigrația, îmbătrânirea populației, fuga copiilor de la sat spre orașele cu broadband și câini cu pokemoni în coadă, apoi acel cineva trebuie să se uite la pozele acestea.
Imaginile de aici sunt facute pe parcursul a 20 de kilometri, intre comuna Urluieni si Lunca Corbului, in judetul Arges. Pe distanta asta, cale de 3-4 sate, am numarat mai bine de 20 de case parasite, din care am fotografiat cateva.
Cum le recunosti? Nu toate sunt in stare rea. Dar un lucru le da de gol: buruienile din curte. Un gospodar n-ar ingadui niciodata asa ceva. La mine in Arges, curtea se numeste „batatura” si acolo se intersecteaza de obicei gainile, cainele si pisica si oamenii.
Ce se intampla dupa ce oamenii dispar? Si, de fapt, cum mor casele astea?
E simplu: mai intai moare ultimul locatar. Cum suntem zona cu tuica si se bea zdravan, asta inseamna ca ultima e de obicei muierea. Pentru ea, copiii plecati la oras (Pitesti, Madrid sau Roma) fac ultimele traditii.
La poarta se pune o panza neagra (in imaginea din stanga o ghiciti printre scanduri: e gri, semn ca au trecut cativa ani). Apoi, cand mai trec cateva zile, e chemat un mester care stie cuvintele obligatorii de pus sus, langa streasina, acolo unde se bate in cuie scandura pe care sunt trecute cu vopsea alba „regretele eterne”.
Si-apoi, gata. Se pune lantul. Si toata lumea pleaca la rosturile ei. Satul ramane cu casele, iar rudele, daca mai sunt, cu speranta ca nu vor fi sparte chiar in prima noapte.
Cand oamenii ii lasa loc, natura isi ia revansa. Casele sunt inundate de verdeata, de pomi si flori salbatice. Jos, desi nu-i vezi, isi fac cuclus dihorii care fura gainile vecinilor. Si casele isi incep incet, incet, lungul drum spre ruina sau demolare. Fiecare cu norocul ei.
Intr-una din ele (si-mi cer iertare c-am intrat in curte) am gasit ceva ce mi-a taiat rasuflarea. Portretul stapanilor casei. Oamenii care si-au ridicat casa asta, si-au facut viata aici, ghicesc ca pe la 1960, poate au avut si copii… Oameni privind spre viitorul care – iata! – s-a terminat deja.
Va spun sincer ca aici mi-au dat lacrimile. Cu mana tremurand, am dat zoom.
Si-o mai aminti cineva de ei? Or fi lasat pe cineva in urma? Casa nu pare sa mai fie vizitata de mult… Si, de fapt, de ce te-ai intoarce? Ce mai e aici decat un final, o fundatura a timpului?
In rest, pe 20 de kilometri distanta, casele parasite se insira ca cersetorii la biserica, in ziua de Pasti. Fiecare ar vrea sa-ti spuna o poveste si te simti vinovat ca nu ai timp sa stai s-o simti si s-o asculti.
Casele astea n-au niciuna mai mult de 100 de ani. N-o sa ajunga niciuna pe vreo lista de monunente istorice. Singura lor valoare e strigatul: „Ce-ati facut cu viata noastra? Cu satul asta? De ce-ati plecat? De ce-ati renuntat? De ce n-a mai meritat sa fiti tarani, romani, argeseni?”
Poate ne raspunde biserica asta, si ea veche si demodata si nefolosita – probabil ca satul are acum una noua, cu turle argintii si clopot mai mare. Dar asa cum ea, e mai frumoasa decat orice ai putea cumpara de la magazinul de biserici noi. Mai frumoasa chiar decat Catederala Neamului Plecat de Acasa.
Nu doar biserica… si una din scoli s-a inchis. Nu mai sunt elevi? N-am avut vreme de investigatii. Doar de poze.
Vorbim mereu de Viscri, de mostenirea sasilor (pe care si eu o iubesc), de castele si conace, de monumente istorice si ruine antice. Si uitam ca mai aproape de noi (cel putin de astia din sud) se stinge incet un mestesug, o lume si un fel de locuinta traditionala pe care, in naivitatea mea, imi permit s-o iubesc. Pentru ca apartine satului in care am copilarit, unei lumi care se duce, unui loc mai simplu, mai sarac si, cu toate astea, mai frumos.
Dar destul cu emotia. Ce e de facut? Simplu. Mergeti pe drumul despre care v-am spus. Pitesti, stanga spre Barla la Lunca Corbului si incepeti sa cautati. Va place ceva? Intrebati vecinii cine vinde. Ca sigur vinde cineva – daca a mai ramas cineva in viata.
Aproape fiecare din casele astea pot fi reparate. E mai greu decat sa faci una noua, stiu. Dar pentru o casuta de vacanta e destul. Nu-ti trebuie mai mare. Nu-ti trebuie mai bogata. Si vei avea bucuria, la capatul drumului tau, sa stii ca ai pastrat ceva.
Agoniseala vietii altuia. Emotia traiului de alta data. Si o parte din istoria locului din care – sigur, fara sa stii – te tragi si tu!
Povestea mea se incheie cu imagini. Ele sunt finalul. Si nici nu stiu ce sa va urez: bucurati-va? Sau intristati-va de ele?
Sursa: https://lucianmindruta.com/2016/09/18/casele-abandonate-ale-munteniei-de-ce-am-lasat-satul-copilariei-pe-mana-timpului/
