Laurențiu Barbu
Nu trăim în țara ideală și avem obiceiul de a lua în râs România ori de câte ori avem ocazia. Există situații în care, din dorința de a scoate în evidență faptul că România nu este nici pe departe „tărâmul făgăduinței”, aceasta este caracterizată ca fiind „țara lui Papură Vodă”. Dar cine a fost acest Papură Vodă?
Ștefan Vodă s-a născut, posibil pe 26 ianuarie, dar nu mai târziu de 1 aprilie. În acea zi de primăvară, numele fiului lui Vasile Lupu și al doamnei Ecaterina, cea de-a doua soție a domnitorului avea să fie menționat sub formula “Io, Ștefan voievod” într-un act al divanului domnesc.
Domnitorul dorea să sublinieze că el era urmașul său la tron. În alegerea numelui este posibil ca ilustrul Ștefan al III-lea, adică cel Mare, să fi servit drept inspirație. Coconul domnesc avea să fie răsfățatul părinților, surorilor și doicelor. Era alintat Ștefăniță. Curtenii lingușitori i se închinau și căutau să-i facă plăcerile. Probabil că nu ezitau să îl lase să îi încalece ca pe cai și să se plimbe cu el în spinare.
Bucuria lui Vasile Lupu nu va dura mult. La Iași sosește ceaușul (funcţionar inferior la turci, care îndeplinea funcţia de uşier, de curier sau de aprod. De aici provine și numele de Ceaușescu) Porții care anunță că trebuie să-l ducă pe cocon la Constantinopol drept ostatec.
Cu pungi grase de galbeni, domnitorul amână mai mulți ani acest lucru. În toamna lui 1653 doamna Ecaterina și Ștefăniță cad însă în mâinile pretendentului la tron, Gheroghe Ștefan. Sfetnicii uzurpatorului îi spun ca măcar vârful nasului să îi fie retezat lui Ștefăniță astfel încât copilul să nu mai cuteze vreodată la domnie, dar Gheorghe Ștefan, se pare că a zis ”om muri noi până va ieși unul ca acesta domn”. Într-un final captivii ajung la Constantinopol. De la vârsta de 12 până la 17 ani Ștefăniță a stat acolo. Hrana proastă l-a făcut firav și plăpând. Își petrecea timpul în prejma domiciliului forțat, aproape de Serai. S-a făcut cunoscut printre funcționarii otomani.
Marele vizir ar fi spus “fecior voinic are Vasile beiul” (bei= administrator otoman), bineînțeles cu o notă de ironie. La 1659 tronul Moldovei devine vacant. Vasile Lupu, care între timp ajunsese în închisoarea Edi Kule, trimite marelui vizir 300 de pungi pline cu reali(monede spaniole), blănuri scumpe și nenumărate giuvaiere. Astfel, în noiembrie 1659 Ștefăniță capătă steagul domniei. Deși proaspătul conducător avea 18 ani, solul venețian de la Constantinopol, nu îi dădea mai mult de 15. Vasile Lupu rămânea închis drept garanție.
Împreună cu 1000 de arnăuți și cu promisiunea ajutorului tătăresc pleacă la Iași. Constantin Șerban, domnul aflat pe tron se retrage deși inițial dorise să îi țină piept. Ștefăniță, avându-se bine cu tătarii a pus vorbă la căpetenia Gazi Ghirai, astfel încât doi nobili ardeleni căzuți în robie, Apafy și Beldi, sunt eliberați și escortați acasă de o oștire moldoveană. La întoarcere, soldații sunt atacați de secui, dar asta nu a însemnat tensionarea relațiilor cu Transilvania. Pe tot parcursul domniei se constată o întărire a relației cu ardelenii.
În țară situația era dezastruoasă datorită jafurilor armatelor străine. Oamenii își părăsiseră gospodăriile și se ascundeau în munți. Cotropitorii dacă nu găseau nimic de furat, luau robi. Boierii Toma Cantacuzino, Ion Prăjescu și Ilie Șeptilici erau prizonieri la pașa de Silistra. Cu multe pungi de aur Ștefăniță îi eliberează. Situația se înrăutățește însă printr-o secetă severă. Foametea era cumplită. Locuitorii mâncau pâine de rânsă (coajă de copac) și de (făină de) papură . Era în primul an al domniei, iar oamenii au început să îl numească Papură Vodă.
Foametea era atât de teribilă încât “mamele își vindeau copiii, însă i-au vândut de mare nevoie că le mureau de foame, când cu foametea cea care, când au fost mierța (unitate de măsură pentru cereale) de pâine un galben, în zilele lui Ștefan Vodă”. Nu se mai strângeau biruri, neavând de unde, iar toate bucatele se scumpiseră și erau greu de găsit. Atunci o mare parte din boieri au cumpărat moșii uriașe pe prețuri de nimic.
Nu Papură Vodă era vinovat de sitația țării, el abia venise la domnie. La scurt timp, fie după mintea lui, fie a lui Vasile care se afla la Constantinopol, ori cea a boierilor Cantacuzinești, domnitorul a început să pună ordine în țară. Mai întâi a poftit pe toți cei bejeniți (persoane care își părăseau vremelnic casa, ținutul sau țara din cauza invaziilor, a persecuțiilor sau a asupririi) să se întoarcă la casele lor, nemaiavând a se teme de ceva. În locurile rămase totuși pustii a chemat străini ca să fie repopulate satele și pământul să fie lucrat, fiind scutiți de dări trei ani. I-a lăsat pe boieri să ia pământ la prețuri de nimic în speranța că aceștia îl vor lucra cu cine or ști. Dușmanii familiei sale au fost tolerați, iar boierii ce fuseseră de partea lui Gheorghe Ștefan sunt primiți în Divan. Doar boierul Vasile Gealăul și-a pierdut capul și asta pentru că va trece în 1661 de partea rivalului Constantin Șerban.
Ștefăniță a avut însă și el păcate. Cronicarul Radu Popescu ne spune că de mic fusese învățat să se poarte urât cu ai săi curteni, “încât niciun domn nu s-a mai purtat astfel”. De exemplu, când ieșea la plimbări “punea pă boiari pă caii lui cei turcești și ieșind la câmpu le lua frâiele și le da câmpia”. Tot astfel “era un heleșteu mare, cât l-am pomenit și noi, și pă heleșteu foișor domnescu, lângă casele domnești. Dă acolo pă mulți boiari îi arunca în heleșteu și râdea scoțându-i din apă îi îmbrăca în haine domnești”. Pare mai curând o joacă de copil, care, speriat ca nu cumva să se fi supărat bărboșii curteni, îi încărca cu daruri.
La sfârșitul lui 1660, Vasile Lupu este slobozit, dar moare anul următor. Este adus cu mare pompă la Iași și îngropat la ctitoria lui de la Trei Ierarhi. Anul 1661 avea să fie unul tulbure pentru Ștefăniță “Papură” Vodă. Constantin Șerban, vine cu o armată de cazaci și este hotărât să își reia tronul. Vodă trece de îndată Prutul și își stabilește tabăra la Coiceni, de unde i-a trimis în calea năvălitorilor pe boierii Gheorghe Catargiu, Grigore Hăbășescu și Mihalcea Hâncul în fruntea a 200 de oșteni, care erau cam toată oastea domnească.
Cazacii îi risipesc ușor pe puținii oșteni domnești, după care au coborât pe valea Prutului cu gândul să îl învăluie pe Vodă. Domnitorul aștepta ajutor tătăresc, dar un căpitan din slujba sa, Voicehovski, aflând de gândurile cazacilor i-a dat de știre. A ocolit capitala și s-a oprit la Tomești, pe apa Bahluiului. Încrezător în izbândă, Constantin Șerban a intrat în Iași, a luat domnia și l-a trimis pe boierul Duroc cu 500 de oșteni să îl prindă pe Ștefăniță. Așa a trecut luna ianuarie. La începutul lui februarie Papură Vodă primește ajutor turco-tătar și pleacă la Iași să își recapete tronul. Cazacii au fost cât pe ce să îl dea pe Șerban pe mâna adversarului, doar lefurile mari promise făcându-i să nu-l trădeze.
Astfel, la sfârșitul lui februarie, Ștefăniță era din nou domn. Trimite rugăminte papei spre a permite venirea lui Gabriel Thomassy, un călugăr franciscan bulgar ce locuia în Târgoviște ca episcop catolic al Moldovei. Papa a fost bucuros și l-a îndemnat pe domn să treacă la credința lui. Ștefăniță Vodă nu s-a prea omorât cu cele sfinte, dar a închinat unele mănăstiri la muntele Athos, ca să nu supere clerul local. Primăvara și vara lui 1661 au fost mult mai îmbelșugate față de anul precedent.
Dacă belșugul ar fi continuat, porecla ar fi fost chiar dată uitării. În septembrie însă, când se aștepta mai puțin, un ceauș de la Poată îi aduce porunca să plece alături de pașa de Silistra la Nipru, unde împreună aveau să îl ajute pe hanul tătarilor să întărească o cetate. Papură Vodă se conformează.
Face un popas la Luteni, pe apa Bâlcului, nu departe de Tighina. Se îmbolnăvește și pe 28 septembrie 1661 moare împreună cu boierul Dumitrașcu Drăguțescu. Poate din această pricină solul venețian din Viena, Giovani Sagredo, spunea că ar fi murit de febră tifoidă. Alții spun că ar fi fost vorba de ciumă ori după cum zice Radu Popescu că “l-au otrăvit boiarii”, dar după cum spune același cronicar “ori de una ori de alta el tot a murit”.
