Dan Puric a susținut o conferință la Cluj-Napoca, cu titlul „Glăsuind în neguri”.
Iată câteva fragmente din cuvântarea sa, pe care o puteți asculta intergral în player-ul video:
„Pe la 1906, Majestatea Sa Carol I a vorbit că esențiale într-un popor sunt caracterele. Când a inaugurat Universitatea, profesorii, rectorii au zis: «Majestate, vă vom pregăti specialiști». À propos de tehnocrați. Și el a zis – «Nu am nevoie de specialiști, am nevoie de caractere». Caracterele prezintă puterea sufletească a unui neam, iar puterea sufletească a unui neam este arma invincibilă.”
„Cineva, superficial, ar fi spus că băiatul ăsta invitat în fața dumneavoastră are un discurs anti-european. Noi, în 1989, am ieșit din grădina zoologică și am fugit înnebuniți încolo. Eram sătui de retardare istorică. Dar, dintr-odată, după 20 de ani, găsești o Europă care vrea să se sinucidă, reflexe suicidale. Care-și distruge tradițiile, credința, valorile culturale.
Uitați-vă ce dezastru e-n Europa acum cu germanii, francezii, care ies la demonstrații de mii, zeci de mii și sute de mii. Nu-și mai găsesc propriile lor valori. Vi se pare normal să iasă mii, zeci de mii de germani pe stradă să zică «Încetați cu educația de tip… cu transexualii, că ne nenorociți copiii!»?
Vi se pare normal ca tineretul Partidului Liberal din Suedia să ceară legiferarea pedofiliei? Valorile tradiționale sunt distruse și e un paradox. În țara asta mică, amărâtă, valorile se păstrează.”
„Nu zice nimeni să-ți pui tricolorul pe piept. Dar igiena sufletească a oricărui popor este să-și apere identitatea. Un președinte de stat african le-a zis ălora de la ONU în față: «în numele civilizației, ne-ați luat aurul, diamentele, pădurile, dar mai sunt niște granițe pe care nu le puteți trece, granițele invizibile». România trebuie să-și apere granițele invizibile, felul ei de a fi.
Să-ți fie rușine că ești român sau creștin, să te aducă până la limita asta? Rostul meu, pe ceața asta și pe negura asta, a fost să vă mărturisesc o stare în care se află omenirea în general, și România în special. Cât am putut eu… Să știți că lupta cea mai mare se duce aici, pentru că aici e credința firească, bine plasată.”
”În cinci ani de zile, teatrul românesc a căzut fantastic, numai patologii, numai lucruri îngrozitoare. Literatura e la pământ, cinematografia românească premiată dincolo vorbește numai despre avorturi și curve, tare patologice.
Dom’le, da nu găsești lucruri de sensibilitate, de vocație, care pot aduna în jurul tău acea afinitate cu celălalt? Tu, ca tânăr creator, n-ai văzut în poporul tău decât asta? E o amenințare, cum ar spune părintele Stăniloae, a arhitecturii noastre sufletești, a structurii noastre sufletești.”
Laurențiu Barbu
