Laurențiu Barbu
În evul mediu românesc demnitățile publice purtau numele de dregătorii. Aceste funcții au venit în principal pe filieră bizantină și într-o mai mică măsură de la slavii sud-dunăreni. Dregătoriile nu au apărut deodată, ci pe măsură ce Curtea domnească își perfecționa organizarea, paralel cu întărirea autorității domnești. Cu puține execepții, toate au apărut în arcul extra-carpatic în aproximativ același timp, de obicei în Țara Românească și apoi în Moldova. Majoritatea dregătoriilor si-au început existența în primul veac de la întemeierea statelor, adică până pe la 1450.
Dregătorilor le lipsea o specializare în domeniul în care activau. Fiecare funcționar medieval putea îndeplini, din porunca domnului, și alte însărcinări, în afara celei pe care o avea deja. Puteau primi sarcini precum – solii peste hotare, comandă de oaste, strângeri de dări, hotărnicii (fixarea limtelor propietății), judecata unor pricini între locuitori (individual sau în grupuri formate și din alți dregători). De remarcat este că fiecare dregător putea servi drept ispravnic adică executor al unei porunci domnești, indiferent de natura ei. El primea o delegație de la domn și Sfatul domnesc în care i se precizau limitele competenței. Dregătorii nu aveau leafă lunară, fiiind răsplătiți cu danii și scutiri de către domn, cu daruri sau ocazionale pungi cu galbeni. După natura funcției, dregătoriile erau de două feluri.
DREGĂTORII PUBLICE
Banul– era la sfârșitul veacului al XV-lea conducătorul administrației în Oltenia și cel mai important dregător. Pronunța pedepse capitale însă numai în Oltenia. Începutul acestei dregătorii îl găsim în vremea lui Mircea cel Bătrân când în Sfatul domnesc exista un ban de Severin. Dregătoria se mută apoi intermediar la Strehaia și ajunge la Craiova. Banul de Craiova devine pe vremea boierilor Craiovești, Mare Ban, având în subordine alți bani sau bănișori de pe teritoriul oltean. Originea dregătoriei se pare că este avară, fiind preluată de slavi, apoi de maghiari de unde au adoptat-o și românii.
Vornicul– la origine era conducătorul Curții domnești, devenind apoi șeful justiției. În Moldova, în veacul al XVI-lea existau 2 mari vornici, unul pentru Țara de Sus și altul pentru Țara de Jos. Motivul dublei existențe este probabil din vremea luptelor dinastice dintre urmașii lui Alexandru cel Bun. Acești vornici nominal erau egali, dar se constată o întâietate a vornicului din Țara de Jos.
Logofătul– era șeful cancelariei domnești. Redacta hotărârile luate de domn și Sfatul său punând pecetea domnească peste aceste acte denumite hrisoave sau porunci domnești. În Moldova îndeplinea și atribuții judecătorești și răspundea de hotărnicia moșiilor. Din veacul al XVI-lea vor fi menționați și logofeți de rangul doi și trei, cel din urmă aplicând sigiliul cel mic pe scrisorile particulare ale domnului. În subordinea logofătului se afla și un corp de pisari, dieci, grămătici sau uricari în Moldova. Între ei se aflau cei care redactau în limbi străine precum poloneză, latină, maghiară, turcă.
Vistierul– avea grijă de finanțele țării, ținând evidența veniturilor strânse din teritoriu, de la vămi, contabiliza cheltuielile dar știa și lista contribuabililor și a celor scutiți de dări.
Spătarul– era în Țara Românească conducătorul călărimii. El purta spada domnului în timpul ceremoniilor, acesta fiind simbolul puterii sale militare. Între 1475 și 1593 avem atestați în Țara Românească doi spătari. În Moldova, acest dregător capătă o importanță deosebită în timpul lui Ștefan cel Mare, mai exact în vremea luptelor cu turcii, ungurii sau polonezii.
Pârcălabul– avea în numele domnului anumite puteri administrative și judecătorești pe raza unui teritoriu. Ei aveau un rol mai important în Moldova dat fiind și numărul mai mare de cetăți. În Țara Românească unele dintre fortificațiile principale (Giurgiu, Turnu) erau ocupate de turci. Pe vremea lui Ștefan cel Mare erau numiți chiar doi părcălabi pe o singură cetate, totul pentru a crește capacitatea militară a punctelor fortificare( Hotin, Suceava, Neamț etc.)
Armașul– apare în timpul lui Vlad Țepeș și Ștefan și ducea la îndeplinire pedepsele (chiar capitale) date de domn.
Portarul– se ocupa în Țara Românească de hotărnicii și primirea solilor (funcție deținută în Moldova de ușar). Acest tip de dregătorie a apărut mai întâi în Moldova. La 1479 avem atestat un Mare portar de Suceava în persoana lui Șendrea, cumnatul lui Ștefan.
Hatmanul– era o dregătorie în Moldova și avea atibuții militare, preluând o parte din sarcinile portarului de Suceava.
DREGĂTORII DE CURTE
A doua categorie de dregători erau cei care aveau diverse atribuții la Curtea domnească. Ei îndeplineau servicii personale domnului.
Postelnicul– era cel mai important fiind cel mai apropiat de persoana voievodului. Avea grijă de camera domnitorului, putea intra nechemat chiar dacă acesta era neîmbrăcat. Cronicarul Macarie îl numește “paznicul iatacului domnesc”. Cu vremea a primit și sarcina de a-i introduce la domn pe cei veniți în audiență, mai ales pe solii statelor străine, fiind asimilat unui minstru de Externe.
Medelnicerul– turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile la masă, punea sarea în mâncare. Marele medelnicer era ajutat și de medelniceri de rangul doi și trei care păstrau vesela, puneau masa sau desfășurau alte activități legate de cina domnului. Originea cuvântului este medelniță – un lighean de apă în care se spălau mâinile.
Paharnicul– aproviziona cu vin pivnițele domnești. În Moldova avea numele de ceașnic.
Stolnicul– se ocupa de masa voievodului și de servirea acesteia la ospețele domnești, de aprovizionarea cu alimente, inclusiv pește. Subalternii marelui stolnic erau solnicii sau stolniceii, care strângeau dijma din pește de la bălțile Dunării.
Clucerul– avea grijă de cămările, depozitele și magaziile domnești. În Moldova era și un jitnicer, care era responsabil de magaziile cu grâne. Subordonatul clucerului era clucerul al doilea.
Pitarul– pregătea pâinea pentru domn, slujitori sau corpurile de oaste cu tain (rație) zilnică de pâine.
Slugerul– era însărcinat cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne.
Comisul– avea grijă de grajdurile, caii domnului ocupându-se și cu aprovizionarea cu fân. Cu timpul, Marele comis a fost dublat de un comis al doilea și apoi de un comis al treilea.
În veacul al XVI-lea vor apărea dregătorii noi.
Șertarul avea în grija sa corturile armatei în timp de război.
Aga– apare mai întâi în Țara Românească(1567) și apoi în Moldova (1592). Numele era turcesc fiind comandantul pedestrașilor și subalternul marelui spătar în Moldova și al hatmanului în Moldova.
Aceste dregătorii s-au menținut până târziu, la începutul secolului al XIX-lea, când sub influență occidentală corpul funcționăresc evoluează înspre cel pe care îl avem și astăzi.
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
