Poveștile multor români aflați în afara granițelor sunt triste. Una dintre ele ne este descrisă de Violeta Coteanu, aflată în Italia din anul 2010. Nu este mare, dar este o poveste sinceră, care te face să rumegi mai mult înainte de a arunca cu vorbe urâte în comentarii, așa cum am văzut că s-a întâmplat la articolele precedente. Românii din țara noastră nu-și mai susțin frații de peste hotare. Românii nu mai sunt uniți, nu se mai iubesc. Cei din afară trăiesc ca niște orfani, care pentru a realiza ceva în viață trebuie să îndure multe răutăți. Distribuie povestea Violetei să vadă toată lumea că românii își fac treaba cu simț de răspundere, dar sunt tratați ca niște sclavi!

Violeta Coteanu, originară din Brăila, lucra acum trei ani la Senatul României, ca restaurator. A divorţat după 33 de ani de căsătorie şi a decis să plece din România, renunţând la tot, dar nu la pasiunea pentru artă, demonstrând că poţi să o iei de la capăt fără să îţi abandonezi esenţa.

A luat decizia de a pleca împreună cu cei doi băieţi: „Nu mai puteam locui aproape de fostul soţ pentru că era din ce în ce mai violent, aşa ca am discutat cu fiii mei şi am luat hotărârea să găsesc o ocazie să plec în Italia.”

„A treia zi după Sfintele Sărbători de Paşti 2010, după programul de la serviciu m-am dus la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată aproape de Senat. Eram aşa de căzută la pământ că singurul loc unde era mai potrivit să fiu era biserica. M-am rugat să iau hotărârile cele mai potrivite. Aceasta era ziua de miercuri, vineri am depus cerere de concediu, mi-au cumpărat bilet la avion şi marţi la ora 5,30 eram în aer.”

Pasiune pentru lemn

În România era sculptor în lemn, modelator pentru construcţii, restaurator mobilier, profesii despre care povesteşte cu dragoste: „Liceul de prelucrare a lemnului, Pipera a fost „punctul decisiv” pentru meseria mea, cu meritul maistrului Neacşu, care în acele timpuri a ştiut să-mi valorifice talentul, după ce a văzut un desen pe care voiam sa-l pirogravez. Am învăţat sculptura şi intarsia. Meseria de restaurator mobilier vine după ce cunoşti totul despre mobilier. Te afli în faţa unui şifonier, noptieră, servantă şi trebuie să le restaurezi.

O lucrare începe cu vederea mobilierului. O persoană care-şi iubeşte meseria trăieşte şi visează. Lucrezi aşa cum ai lucra pentru cineva drag. Mobilierul are nevoie de sănătate cum avem şi noi. Cel care nu bea apă se deshidratează, dacă nu mănâncă slăbeşte, nu este iubit, moare de tristeţe. Toată frumuseţea acestei meserii este compusă din trecut şi prezent. Adică aşa cum era înainte de restaurare şi după. O, ce minunat! Simţi că ai aripi, uiţi de oboseală, de toxicul pe care-l emană solvenţii şi culorile.”

Rezistenţa artistei

În Italia a lucrat ca îngrijitoare la Aspareto – Cerea, lângă Verona: „Am început lucrul cu multă responsabilitate. Erau românce care râdeau de mine. «Artista asta nu o să reziste mult», spuneau. Tot drumul meu de când am venit în Italia a fost şi este bazat pe respect, curaj şi multă încredere în Bunul Dumnezeu.

După cinci luni m-am prezentat la Biserica Santa Maria del Gradaro, Mantova, la «suora» Daniela să mă ajute să-mi găsesc serviciu. Era acolo o familie care aştepta o fată şi nu mai venea. «Suora» Daniela m-a luat de mână şi m-a prezentat acelor persoane. Sunt şi acum prietena cu ei. Toate locurile de muncă cu contract au fost negociate de mine.

Am lucrat fără contract doar perioada de probă. Eu cred că avem o misiune de îndeplinit pe acest pământ. Când se termină misiunea pe care o avem cu o persoană, într-o casă, în orice loc, este nevoie să plecăm, să ne urmăm drumul.”

Eliberarea din „închisoare”

„Anul trecut în timp ce lucram la o familie din Rodigo-Mantova, m-am pregatit pentru concursul „madonnarilor” (artişti de di Curtatone (Mantova). Am lăsat locul de muncă după un preaviz de 8 zile, pentru că lucram non stop, aveam liber doar duminica. Pentru constradă care desenează cu creta pe asfalt scene sacre, în special cu Madonna) care are loc pe 15 august în localitatea Graziecurs a trebuit să dau proba pe 12 mai.

Nu mai pictasem cu creta niciodată, dar am trecut cu brio.

Angajatorilor le-am adus la cunoştinţă că mă prezint la concurs şi că am nevoie de concediu de odihnă. Au luat foc. Noaptea îmi făceam desenul în creion. Mă trezeam în fiecare dimineaţă la 5,30 pentru a avea timp să fac totul până se trezea bătrânelul, călcam rufe, făceam curăţenie, mâncare. Aveam dreptul la concediu, aşa că le-am spus: «Gandiţi -vă bine că îmi pot cădea mâinile şi tot mă prezint, pictez cu creta în gură pentru că până la anul nu ştiu ce se întâmplă, post de îngrijitoare mai găsesc».

După concurs am vorbit să punem lucrurile la punct, să-mi plătească orele, că liber nu au cum să-mi dea. Până-n ultimul moment mi-era milă că sunt ocupaţi. Aşa de răi au fost că nu mi-au încheiat contractul cu două zile mai târziu, să nu fie un an întreg. Sunt momente când crezi că multe familii nu au nevoie de oameni ca mine, ci de persoane cărora nu le pasă de nimeni şi de nimic.

În Italia sunt familii care cred că dacă lucrăm în casele lor, suntem sclavi. A lucra în casa lor şi a locui acolo înseamnă să lucrezi 24 din 24. Cum poate o persoană să creadă că o altă persoană poate lucra 24 di 24? Până şi cei care sunt în închisoare au timp pentru lucru, odihnă, pictează, iar directorii de închisori le organizează vernisaj cu picturi de vânzare, au televizor în cameră.”

„Nu regret nimic, nicio hotărâre. Nu am lăsat capul jos, am conştiinţa împăcată că am făcut tot ce mi-a fost cu putinţă, am vorbit frumos de ţara mea, sunt mândră că sunt româncă pentru că tot ceea ce sunt, ce ştiu am învăţat în ţara mea. Anul ăsta mă voi prezenta la trei concursuri de „madonnari”, am de pregătit o expoziţie personală; inaugurarea va avea loc pe 15 februarie – cu picturi in ulei, şi o expoziţie colectivă in prejma Sfintelor Sărbători de Paşti cu icoane.”

Ruxandra Drăgoescu gazetaromaneasca.com