Laurențiu Barbu
Cei mai mulţi dintre noi au auzit de Ioan Vodă cel Cumplit din povestirea lui Dumitru Almaş. Era cel pe care îl rupseseră caii în patru. Cronicarii vremii sale nu au prea multe cuvinte de laudă la adresa lui: era un mercenar egoist, violent, care căsăpea boierii şi preoţii prin fel şi fel de torturi. B.P. Hașdeu este cel care, pe la 1865, îl va transforma într-un erou şi un vizionar, căutând să-I găsească un precedent lui Cuza care tocmai împroprietărise tăranii şi secularizase averile mănăstireşti.
Ioan Vodă cel Viteaz susținea că este fiul domnului Ștefăniță, deci strănepotul lui Ștefan cel Mare. Fiindcă mama sa fusese armeancă, i se mai spunea Armeanul. De o statură şi forţă impunătoare – în bătălia de la iezerul Cahul a tras singur un tun după el – cu darul vorbirii, a fost iubit de soldaţi, care-i admirau vitejia, curajul şi deopotrivă de poporul de rând, care vedea în el un apărător.
Mulți boieri și o parte din cler nu l-au sprijinit în războaiele cu turcii și de aceea în cronici l-au înfățișat ”călcător de lege” și tiran, de unde a primit și supranumele de ”cel Cumplit”.
În tinerețe, Ioan Vodă cel Viteaz stătuse ceva vreme prin Polonia, Crimeea, la hanul tătăresc, ajunsese și la Moscova unde își întemeiase familie, soția dăruindu-i un fiu. O perioadă se aflase și la curtea împăratului german. Într-un final se stabilește la Constantinopol. Pe timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu şi celei a lui Bogdan Lăpuşneanu, el se află în exil, în insula Rhodos. Aici, se ocupă cu negoţul de pietre preţioase de pe urma căruia strânge o mare avere. În Imperiul Otoman și-a făcut relații la dregătorii imperiali și harem.
Cheltuind 220.000 de galbeni a reușit să obțină mazilirea lui Bogdan Lăpușneanul și să ia tronul Moldovei la sfârșitul lui februarie 1572. La scurt timp are loc o tentativă a boierilor de a-l înlătura de la domnie. Răzbunarea va fi cruntă(de unde și supranumele de ”cel Cumplit”), trădătorii executați, iar averile vor intra în posesia domniei. Ce s-a întâmplat cu averile condamnaților? Domnul i-a sprijit pe micii stăpâni de ocine(propietăți). Din 83 de acte interne, 41% sunt pentru răzeși(numiți oficial slugi domnești, cetași sau indicați nominal), 34% pentru boierii și dregătorii mijlocii sau urmași ai lor. Doar 13 % sunt pentru mănăstiri și 7% pentru dregătorii mari. Ioan Vodă cel Viteaz a fost cel dintâi care a făcut secularizarea averilor mănăstirești.
Un act din 1599 ne spune limpede: ”când a luat Ioan voievod toate satele mănăstirilor”. Care era motivul? Mănăstirile prin privilegiile primite de la alți domnitori se sustrăgeau de la plata dărilor către vistieria de la Iași. Cu Biserica a avut oricum o relație tensionată. Egumenul Iacob Molodeț al mănăstirii Slatina și preotul Cozma au fost îngropați de vii, iar fostul mitropolit Gheorghe de la Neamț a fost ars pentru ”vina de sodomie și patimă de bani”. De teama domnitorului, mitropolitul Theofan a fugit peste munți cu trei călugări, luând cu sine ”multă avuție, ughi de aur(galben maghiar) și alți bani mulți”.
Atenția domnitorului s-a îndreptat spre întărirea economiei. Deoarece negustorii moldoveni aveau de suferit de pe urma fluctuației monetare(în special la schimburile cu Polonia), a emis în 1573 o monedă de aramă, numită ”akce”, întrucât se dorea egală ca valoare cu asprul otoman, care purta denumirea respectivă în turcește. Această monedă avea pe avers chipul voievodului, cu legenda slavonă ”oteț Moldovei” (părintele Moldovei). Pe revers avea anul 7081 de la facerea lumii(1573) și inscripția ”akce g(ospod) hereghie Moldovei”, adică numele monedei și sintagma ”monetăria domnească a Moldovei”.
Grele lupte cu turcii
În februarie 1574 turcii trimit la Ioan Vodă ordin să dubleze haraciul. Petru, fratele domnitorului Alexandru al Valahiei, promisese că va da 80.000 de galbeni în loc de 40.000, iar sultanul se gândise să-i ceară la rândul său tot atâta lui Ioan. Voievodul convoacă sfatul domnesc. Le spune că au de ales între dublarea haraciului- după care ar fi urmat cu siguranță alte cereri- și lupta împotriva păgânului. Domnul spune că personal nu are niciun interes, deoarece nu el plătește suma cerută, dar îl doare inima de țară. Făgăduiește să lupte până la final.
”Așa Ion Vodă umplând pre toți cu nădejde, cu glas mare strigară că lângă dânsul vor peri toți” și jură pe Evanghelie. În ajutorul Moldovei, conform cornicilor, au venit doar 1.200 de cazaci zaporojeni, care destul de probabil erau de fapt polonezi. La oaste e chemată toată țara care răspunde negreșit. Ioan Vodă cel Cumplit o înzestrase la nivelul marilor armate ale vremii: 30 de tunuri obișnuite, 80 de tunuri mari, aruncătoare de ghiulele. Pretendentul Petru Șchiopul, fratele său Alexandru și cu o oaste turcească și muntenească încep în aprilie 1574 să se îndrepte spre Moldova.
În dreptul satului Jiliște, la est de Focșani, voievozii din Valahia sunt interceptați de Ioan Vodă și bătuți în chip rușinos. Domnul Moldovei îl timite pe Vintilă, fiul lui Pătrașcu cel Bun, să ocupe Bucureștiul și să ia domnia. Acesta reușește, dar după patru zile, o parte din boierii lui Alexandru Vodă se întorc, îl prind, îl ucid, iar capul său este atârnat de poarta Curții domnești. Între timp, Ioan Vodă cucerește Brăila, fără cetate însă. Armata moldoveană pornește spre Chilia și Cetatea Albă. Are loc o luptă în care turcii iar pierd, scăpând doar 1.000 dintre ei. Urmează cucerirea Tighinei, dar din nou, cetatea nu poate fi luată. Nici măcar un atac al tătarilor nu îi poate zădărnici planurile lui Ioan Vodă.
Cetatea Albă este și ea luată din mâinile turcilor, dar la fel, fortăreața rezistă. Victoriile lui Ioan au mare răsunet la Constantinopol. Selim hotărăște o expediție de proporții împotriva rebelului. La oștile otomane se adaugă contingente muntene și tătărești, astfel că efectivul lor se ridică la cica 60.000 de războinici. Pentru a împiedica inamicul să treacă Dunărea pe la Isaccea, domnul Moldovei îl trimite pe Ieremia Cernăuțeanul, portarul Sucevei, cu o oaste. O primă tentativă de trecere a fluviului de către turci se pare că a fost respinsă de moldoveni. Intervine însă trădarea. Petru Șchiopul îl cumpără pe Ieremia cu 30.0000 de galbeni.
Portarul Sucevei se întoarce în tabăra lui Ioan Vodă și dă informații mincinoase cu privire la efectivele inamice pe care le raportează la cel mult 30.000, poate chiar 10-15.000. Pe baza indicațiilor lui Ieremia, acompaniat de surle și trâmbițe, Ioan Vodă își îmbărăbătează oștenii și pleacă la luptă. Lângă iezerul Cahulului, lângă Oblucința, are loc o luptă pe 10 iunie 1574. Ghinionul a făcut ca Ioan Vodă să nu ”prindă limbă„ adică prizonieri din avangarda otomană înfrântă, pe care ar fi putut să-i interogheze și să obțină informații corecte. Înainte de luptă a avut loc un episod demn de a intra în istoria militară a lumii.
Moldovenii, îngrijorați de numărul mare al dușmanilor, îl întreabă pe domnitor cifra exactă a otomanilor. Acesta răspunde: ”Îi vom număra în luptă”. În ajunul bătăliei, doi mari vornici trec în tabăra turcească. A doua zi, când se dă semnalul luptei, altă parte a boierimii, în frunte cu Ieremia portarul Sucevei, pleacă steagurile și punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor trec de partea dușmanului. Dacă raportul inițial era estimat de 1/1, acum era de cel puțin 3/1 în favoarea otomanilor.
Turcii îi pun pe trădători în prima linie astfel încât la cel dintâi atac ei sunt secerați de artileria moldoveană. Un al doilea efort are același rezultat. ”Și multă moarte s-au făcut în ambele părți, că nu era a călca pre pământ, ci pre trupuri de om. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mâinile le obosiseră, și armele-și scăpau”. Lupta era atât de crâncenă, încât combatanții nici nu mai puteau ține sabia în mână de oboseală. Are loc un scurt răgaz. Se pornește însă o ploaie puternică și se udă praful de pușcă. Dacă până atunci artileria făcuse un prăpăd nemaivăzut de turci, acum otomanii atacă în plin avânt. Domnul moldovean nu se sperie și cu un detașament pătrunde vitejește în liniile inamice și distruge 60 de tunuri.
Fapta permite oștii moldovene să se retragă în ordine. În satul Roșcani, pe vârful unui deal, voievodul își așează tabăra. Inamicul ia cu asalt poziția, dar e respins. Armata moldoveană începe să sufere de sete. Roua culeasă cu bucăți de pânză, nu era suficientă. Ioan Vodă, vrând să-și cruțe oastea, se predă, astfel pe 14 iunie 1574. Ahmed-Pașa, comandantul otoman, jură de șapte ori pe Coran, iar Petru pe Evanghelie că îi vor lăsa pe cei asediați să plece liberi la casele lor, iar pe voievodul lor îl vor duce nevătămat în fața sultanului.
După ce își ia rămas bun de la ai săi, domnitorul se deplasează la cortul căpeteniei otomane unde răspunde în turcește acuzațiilor aduse. Acolo, cu toată garanția jurămintelor, marele ușer împărătesc Cighaleg Zade Iusuf, un italian renegat, îl înjunghie, decapitează, iar trupul îi este legat de patru cămile și rupt astfel în bucăți. ”Cazacii” sunt atacați, dar aceștia pier vitejeșete până la ultimul. Tătarii sunt îndemnați să prade ”de n-au fost niciodată mai mare pustietate în țară decât atuncea”. Capul domnitorului a fost ținut de poarta Curții domnești alături de acela al lui Vintilă. Bucățile trupului nu se știe unde au fost duse.
Lupta dintre Ioan Vodă cel Viteaz și Imperiul Otoman a fost asemuită de cronicarul Azarie cu o ”mică păsărică lipsită de pene, care vrea să se apuce în luptă cu o parăre cu aripi mari, zbor repede și mâncătoare de carne”. Dincolo de acțiunea nereușită și oarecum naivă(neavând aliați puternici) a lui Ioan Vodă cel Viteaz de a scutura jugul otoman, domnitorul moldovean rămâne o personalitate complexă și contradictorie, ale cărui lumini și umbre conturează aspectele eroice și tragice din istoria românilor.
Studiind arta militară a turcilor, tătarilor, polonezilor şi germanilor, Ioan le învaţă punctele tari şi punctele slabe. Geniul său militar se întrevede în momentul în care anticipează importanţa artileriei pe câmpul de luptă. Într-un spirit cu adevărat vizionar, Ioan Vodă formează cea mai însemnată artilerie a timpului. Într-o epocă în care marile state dispun de 30-40 de tunuri, Ioan ajunge la impresionantul număr de 200, cele mai multe realizate chiar în Moldova, după schiţe aprobate de voievod.
Tunurile moldoveneşti erau mai uşoare, mai mici şi mai manevrabile, necesitând doar atelaje de câte doi cai. Totodată, domnitorul ordonă şi consturcţia unor ateliere de fabricat pulbere. Nici armata nu se prezenta rău. Alcătuită din răzeşi şi boieri mici şi având în spate o bogată experienţă a luptelor cu turcii, beneficia de tactică şi mobilitate. Răzeşii se bazau foarte mult pe straşnicele ghioage, din lemn de esenţă tare şi ghintuite la capăt, care zdrobeau uşor armura şi coiful inamicului.
Altă armă importantă era paloşul moldovenesc, care semăna mai mult cu un iatagan. Infanteriştii se foloseau şi de cetele de săteni înarmaţi cu coase, iar caii moldavi se remarcau prin iuţeală şi rezistenţă. Despre spiritul de luptă uimitor al ostaşilor moldoveni vorbesc cronicari străini precum Graziani, Reichersdorf sau Bielski.
În această vreme Ioan Vodă cel Viteaz mai dispune de un ajutor de nădejde: cazacii, refugiaţi din Rusia, Polonia, Kulmukya sau Cerchezia, care nu îi sufereau nici pe turcii musulmani, nici pe polonezii catolici. Conduşi de câte un ataman, porneau jafuri în care dovedeau o cruzime nemaipomenită, drept pentru care turcii i-au botezat Cozaq (nebuni liberi). Ioan angajează 12 sotnii căzăceşti pentru a lupta de partea sa, atamanii Pokotilo şi Swiercewski rămânându-i fideli domnitorului până în ultima clipă.
