Istoria lui Moș Ion Roată

În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859. Cu acest prilej ne amintim şi de cei care au pus umărul la realizarea ei. Unul dintre aceştia este şi vrânceanul Moş Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă.

A văzut lumina zilei în sătucul Velniţa, din comuna Câmpurile de Sus, astăzi Câmpuri, din fostul judeţ Putna, veche aşezare, nu departe de graniţa “de trei hotare”, unde de veacuri îşi dădeau mâna cele “trei ţări surori”, Moldova, Transilvania şi Ţară Românească. În 1820 era cea mai mare localitate din ţinut. Se trăgea dintr-o familie de ţărani clăcăşi, cu o situaţie materială precară, truditori din tată-n fiu pe moşia boierilor Dăscălescu, din localitate. S-a născut în anul 1806, ca fiu al lui Constantin şi Măriuţei Roată. Era o familie numeroasă formată din patru copii, doi băieţi şi două fete. Din documentele existente rezultă că nu a avut nici un fel de învăţătură. Nu ştia să scrie şi să citească deoarece, în vremea copilăriei sale, şcolile săteşti erau o raritate. Prima şcoală în Câmpurile apare după Unire, la 1868, când Roată avea deja 62 de ani.

Semna prin punerea degetului muiat în cerneală, puntea de veacuri a neştiutorului de carte. Oficial semna cu parafa primită în Divanul ad-hoc. Era înzestrat nativ cu o minte ageră şi o judecată dreapta, fiind cunoscut ca un om cinstit dar “cu gâdilici la limba”, adică spunea omului verde în ochi, nu punea preţ pe vorbele boiereşti şi nu avea ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul sau de dreptate, Ion Roată a fost considerat de ţărani puternic, cel mai dârz şi şi mai competent reprezentant al lor, care să le apere interesele. A avut cu adevărat o apariţie meteorică pe scena istorică a ţării. La alegerile din iulie 1858, ca şi la cele din 1857, a fost ales în unanimitate de voturi, deputat al judeţului Putna în Divanul ad-hoc al Moldovei, pentru a duce acolo sus, în cel mai înalt for al ţării, dorinţa de unire a vrâncenilor. Încă de la deschiderea lucrărilor s-a bucurat de un binemeritat prestigiu. A avut marea cinste de a fi invitat la un ceai, împreună cu ceilalţi deputaţi ţărani, de către ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii, lordul Henry Bulwer, înalt comisar european, prezent la deschiderea lucrărilor de la Iaşi, care în faţă tuturor le-a zis “voi sunteţi adevăraţii reprezentanţi ai naţiunii române, voi reprezentaţi viitorul.”

A doua zi, la 23 septembrie 1857, Ion Roată a fost ales în comisia de verificare a mandatelor membrilor Adunării-comisie de validare. Trei mari probleme au stat în atenţia sa: înfăptuirea Unirii, înlăturarea “boierierescului” şi împroprietărirea clăcaşilor. Timp de trei luni, cât au durat lucrărilor Divanului ad-hoc, Roată a dat dovadă de o deosebită conştiinciozitate, fiind prezent şi participând activ la toate cele 31 de şedinţe, fiind convins că reprezintă nu numai judeţul care i-a încredinţat mandatul, ci însăşi ţară. Ca semn distinctiv al înaltei sale atribuţii purta o insignă-medalie pe care scria cu litere latine “Divanul ad-hoc-1857-de purtat”. Aşa cum menţionează Mihail Kogălniceanu, “şi când, în ziua de 7 octombrie, în a 7 şedinţa, Adunarea ad-hoc a votat propunerea pentru Unirea Principatelor, prezentată de mine, şi când s-a proclamat ca preşedinte, Ion Roată, deputatul ţăranilor din judeţul Putna a exclamat în gură mare în numele celorlalţi clăcăşi: “Noi nu ştim a ura, dar Dumnezeu ştie a îndura!”

În acea zi solemnă, când nu numai se scria dar se şi făcea istoria ţării, Ion Roată era prezent în Divan aclamând Unirea. În perioada Unirii, Roată nu era “moş”, ci un om în floarea vârstei, un adevărat plăieş robust abia trecut de 50 de ani, căruia îi lucea în ochi viitorul. La 9 noiembrie acelaşi an, Ion Roată a prezentat un act, iar Atanasie Panu a dat astfel citire la “Propunerea deputaţilor săteni”, “o adevărată plângere a unui popor întreg”, cum o caracteriza Kogălniceanu, vestită “jalba” care descria cu litere de foc suferinţele seculare ale ţărănimii, geamătul celor 1.200.000 de suflete din cele 14 ţinuturi ale Moldovei. Roată era primul semnatar al cutremurătorului document care a stârnit atâta vâlvă în Divan. Era un act îndrăzneţ ce purta şi girul personalităţii sale. Costache Negri îi solicită şi el semnătura (a treia în ordinea depunerii), pentru a prezenta proiectul său de împroprietărire a clăcaşilor. În timpul desfăşurării lucrărilor Divanului a ţinut o strânsă legătură cu alegătorii, consfătuindu-se cu aceştia pentru a nu greşi, difuzând în satele putnene “Buletinul Adunării”, deseori confiscat de autorităţi.

În cele din urmă Ion Roată şi ceilalţi deputaţi ţărani s-au întors la casele lor. Abia sosit la locuinţa sa din Câmpurile, după ce participase la şedinţa de închidere a lucrărilor Divanului, trimite la 6 ianuarie 1858 o scrisoare prietenului său Stanciu din ocolul Gârlele-Putna, prin care anunţă apropiata cădere a “boierescului”, într-o luna sau două. Considerat “stricător al ordinei publice”, administraţia judeţului Putna sesizează Poliţa Iaşi care-l arestează pe Ion Roată în capitala Moldovei, trimiţându-l sub escortă la stărostia judeţului Putna. Abia la 17 februarie acelaşi an, Ministerul de Interne dispunea eliberarea deputatului pe chezăşia judeţului şi a locuitorilor din satul Câmpurile, cărora le cerea să garanteze că “numitul nu se va mai abate de la urmări şi stricarea liniştii.” Se cerea să fie “îndeaproape supravegheat polițienește asupra mişcărilor lui şi a corespondenţilor lor, iar la întâmplare de cea mai mică agitaţie în contra bunei ordine, va fi arestat.” Fiind un convins unionist, centrându-se chiar în Divan cu Alecu Balş, deputat de Putna al marilor proprietari, Ion Roată a fost aspru persecutat de boieri şi autorităţi, fapt care l-a făcut să-şi părăsească locuinţa şi să se mute la Gura Văii.

Ion Roată a desfăşurat şi o bogată activitate în cadrul obştei săteşti, întocmind jalbe către mai marii judeţului pentru o mai bună aprovozionare a satului cu porumb pentru hrană şi sămânţă, conducând delegaţii până la Ministerul de Interne. A luptat pentru o corectă aplicare a legii decretate de Cuza la 14 august 1864. Cu această ocazie, Ion Roată a fost numit în comisia de constatare a plasei Zabranti, Putna, din partea comisiilor comunale, pentru stabilirea suprafeţelor şi a numărului de clăcăşi de pe moşiile boiereşti, ce urmau a fi împroprietăriţi. În lipsa unui inginer hotarnic a participat efectiv la împărţirea loturilor pentru clăcăşii din Câmpurile, cât şi din unele comune învecinate aşa cum au solicitat ei ca împroprietărirea să o facă “alesul nostru, dl. Ion Roată”, fiind cunoscut ca un om sigur şi cu bune purtări. A fost desemnat preşedinte al comisiei de alege a noului vornic al satului, apoi membru al “Judeţului sătesc” din Câmpurile de Sus care avea şi atribuţii judecătoreşti. Există dovezi că Roată ar fi luptat şi pentru înfiinţarea unei şcoli în satul sau, simţind poate pe propria-i piele că “cine deschide o școală închide o temniţă.” După proclamarea independenţei, Mihail Kogălniceanu trimite prefectului de Putna la 18 martie 1878 Ordinul “Steaua României”, în grad de cavaler, împreună cu brevetul însoţitor semnat de regele Carol I, pentru a fi înmânat lui Ion Roată, ca o răsplată a contribuţiei pe care înţeleptul ţăran din Câmpurile a avut-o la înfăptuirea Unirii Principatelor, premisă a căpătării independenţei naţionale.

Ultimii ani din viaţă ai bătrânului fruntaş au fost întunecaţi. În 1880, prefectul de Putna, M. Flondor, om de suflet, a dus o scrisoare lui Kogălniceanu în care plângea soarta fostului deputat ajuns la “sapă de lemn” şi fără nici o vită în bătătură, solicitându-i un ajutor viager. Peste doi ani, în seara de 19 spre 20 februarie 1882, Ion Roată se stingea din viaţă, la vârsta de 76 de ani, fiind purtat pe braţe ca un sfânt şi înmormântat cu mare cinste în cătunul său din Gură Văii, unde şi-a avut ultimul sălaş. Mormântul şi crucea se pot vedea şi astăzi. A murit sărac asemenea majorităţii luptătorilor sacrificaţi, iar ca un paradox a lăsat în urmă o mare bogăţie, numele său, un adevărat blazon de nobleţe, intrat în istorie şi în legendă, scoţând satul natal din negura uitării.

Sursa: http://foaienationala.ro/istoria-lui-mo%C8%99-ion-roata.html