Istoria tiparului în spațiul românesc. Când s-a utilizat pentru prima oară cuvântul de ”român”?

La mai puțin de o jumătate de veac de la prima carte ieșită din teascul lui Gutenberg – Biblia latină din 1456- în Țara Românească din vremea lui Radu cel Mare își croia drum cea dintâi inițiativă tipografică.

Aceasta este legată de numele lui Macarie, călugăr care lucrase la prima tipografie din răsăritul Europei, Cetinje din Muntenegru. Tipografia din Balcani, aflată în strânsă legătură cu cea venețiană, după cucerirea otomană nu a mai avut aceleași condiții prielnice culturii. Macarie, după ce își făcuse ucenicia în Italia, confruntându-se cu noii stăpâni otomani, a căutat să își contiue munca într-o țară ortodoxă relativ independentă de puterea Semilunii. Cea mai naturală alegere a fost Țara Românească a lui Radu cel Mare. Aici a apărut la 10 noiembrie 1508, deci după moartea lui Radu din aprilie, mai exact în vremea lui Mihnea cel Rău, Liturghierul, prima carte tipărită în spațiul românesc, aceasta fiind o formă mai rară a Liturghierului slav. Între sfinții clasici ai Liturghiei sunt pomeniți în această carte și Sava și Simeon ai Serbiei, dovadă a originii sârbești a lui Macarie. Opera lui Macarie a continuat cu Octoihul din 1510, pe care tipograful îl mai scosese la Cetinje în 1494, dar în slavona sârbească, pe câtă vreme cel din 1510 era în slava medio-bulgară, folosită în genere în spațiul românesc. Ultima realizare a lui Macarie este Tetraevanghelul din 1512. La ultimele două tipărituri apare și în Epilog o ”Rugăminte către cititor de a înțelge și a îndrepta greșelile”. Motivul îndreptării greșelilor avea să fie prezent în mai toate tipăriturile vechi românești.

Tiparul macarian este important și pentru ornamentația sa, foarte apropiat de acea a unor manuscrise moldovenești, dar cel mai probabil a fost inspirată de ”arabescurile” ori sculpturile în piatră de la mănăstiri, între care și ornamentele ”armenești” de la mănăstirea Dealu, unde este foarte probabil să fi funcționat tiparul lui Macarie și a cărei pisanie slavonă din 1502 conținea aceleași elemente cronologice secundare ca și tipăriturie lui Macarie. Aceste cărți au circulat în tot spațiul românesc, exemplare ale lor fiind găsite și în Serbia ori Bulgaria, ba chiar au creat o tradiție artistică pentru viitoarele tipărituri românești, iar unele au fost reluate de către Coresi mai târziu. Întreruptă în 1512, activitatea tipografică a fost reluată în 1545, în timpul lui Radu Paisie, tot sub conducerea unui meșter sârb, Dimitrie Ljubavic. Cu matrițele aduse de Ljubavic de la Gorazde, monahul sârb Moise de la Decani tipărea la 1545 un Molitvenic slavon, cea mai veche carte de rugăciuni imprimată în spațiul românesc. Urmează un ”Apostol” slavon, tipărit la Târgoviște în 1547. Filip Moldoveanultipărea la Sibiu, Tetraevanghelul (1546), care conținea stema Moldovei (la fila 289), mărturisind astfel direct originea lui. Această carte este prima tipăritură împodobită cu xilogravuri de o calitate artistică excepțională, fapt care arată că autorul a fost primul tipograf și gravor de origine românească. Tot Filip Moldoveanul execută Evangheliarul slavo-român (1551-1553), care este primul text românesc tipărit care s-a păstrat până astăzi.

Cea mai importantă personalitate a culturii scrise românești din veacul al XVI-lea a fost însă diaconul Coresi. Nu se știe exact de unde venea acest diacon. Numele exotic i-a dus pe unii specialiști cu gândul spre sudul Dunării, mai exact în Grecia. Totuși, avem atestat între 1525-1538 o persoană Coresi, care-și spunea uneori diac(scrib) și scriitor, acesta ocupându-se cu redactarea actelor slavone, iar fiu său, logofătul Coresi, apare în mai multe documente din perioada 1560-1584. Aceștia sunt diferiți față de cel care în ”Tâlcul Evangheliilor” (1567) arăta clar că ”eu diaconu Coresi, dea-c’am văzutu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n’avemu … am scris cum am putut Tetraevenghelul și Praxiul rumânește”. Aceste cuvinte au servit ca un permanent îndemn pentru cărturarii legați de limba română, activitatea umilului diacon reprezentând un moment de referință în dezvoltarea culturii românești unitare. În mai bine de un sfert de secol a tipărit un mare număr de cărți slavone (limba cancelariei domnești și a Bisericii), însă deschizătoare de drumuri au fost cele în română (”Catehismul” din, probabil, 1560 , ”Pravila” din 1560-1562, ”Apostolul” din 1566, ”Cazania I” sau ”Tâlcul Evangheliilor” din 1575, etc.). Ultima carte a fost și cea mai importantă, ”Evanghelia cu învățătură” din 1581. Cea mai mare pare a cărților sale a apărut la Brașov, iar celelalte la Târgoviște, Bălgrad(Alba-Iulia), Sebeș, Orăștie și București. Se observă că prioritate avea Transilvania, de unde și unele influențe ale Reformei religiose. Faptul că activitatea s-a desfășurat și în Țara Românească exprimă o unitate culturală deosebită a românilor în evul mediu.

Doi ucenici ai lui Coresi, mai exact fiul său, ”Șerban diiacu, meșteru mare a tiparelor” împreună cu ”Marien diiac”, au imprimat importanta lucrare pe care chiar ei au numit-o ”Palia de la Orăștie”, întrucât cuprindea Facerea și Ieșirea, primele două cărți, cu alte cuvinte ”cele vechi” ale Sfintei Scripturi (în grecește ”he Palia= Vechiul Testament”). A fost realizată între 14 noiembrie 1581 și 14 iulie 1582. În Predoslovie se arăta că ”Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si sârbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ… și le-au dăruit voo fraților români,… și le-au scris voo fraților români” ”cu mare muncă… pre limba românească”. În această carte apare pentru prima oară numele de român, nu rumân, cum fusese menționat până atunci. Acest lucru este deosebit de important pentru identitatea națională.

Pe la 1573-1582 exista o tipografie ”lângă orașul București, pe râul Colentina” mai exact în mănăstirea numită mai târziu Plumbuita. Deși nu se poate ridica la nivelul activității coresiene, avem dovada că tânăra capitală vlahă era un centru de propagare a culturii.

În concluzie putem afirma că spațiul românesc a intrat de timpuriu sub semnul ”galaxiei Gutenberg”, teritoriul nostru fiind un teren fertil manifestării noii culturi a tiparului. Faptul că la Brașov, de exemplu, se executau comenzi venite din Valahia arată că noua cucerire culturală se adesa încă de la începuturi întregului spațiu românesc, difuzând și consolidând conștiința unității de limbă și de origine a românilor de pretutindeni, context în care apare și pentru prima oară etnonimul de român.

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/istoria-tiparului-in-spatiul-romanesc-cand-s-a-utilizat-pentru-prima-oara-cuvantul-de-roman/