Fidelitatea faţă de latinitatea veche, în satul copilăriei

Printr-un memoriu trimis lui Leopold al II-lea, împărat al Austriei între 1790-1792, de către fruntaşii români Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Ioan Budai Deleanu şi alţii, intitulat Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (adică Petiția Românilor din Transilvania), în numele naţiunii române ardelene, se spune, printre altele, că „Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. (…) Atât istoria Patriei, cât și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii…”.

De remarcat, aşadar, conştiinţa originii romane a limbii române şi a datinilor strămoşeşti. A zis şi cronicarul Grigore Ureche (cca. 1590 – 1647) că “de la Rîm ne tragem”. Dar interesantă este aplicarea acestor precepte la viaţa reală a ţăranului român, de exemplu folosirea în satul copilăriei mele, în Silivaşu de Câmpie de demult, a unor cuvinte vechi de origine latină, care au venit până la noi şi azi sunt oarecum “marginalizate” şi înlocuite. De exemplu, se spunea la noi că “am arinit scaunele, masa şi laviţa”. A arini însemna a curăţa noroiul uscat şi murdăria, de pe mobila de lemn, cu nisip, în latină arena. Acum cuvântul a arini este abandonat. Tot astfel, pântece, azi frecvent burtă, la noi se zicea “pâncicişie”(pântece) mai mult la animale, la vaci şi la porci, nu se zicea că au burtă, numai la oameni. Tot astfel, se zicea “cureci” (curechi), în loc de varză. Varză vine de la latinul vir(i)dia, înseamnând ceva general, „verdețuri”, dar curechi are cuvântul latin vechi colic(u)lus/ cauliculus. Silivăşenii se ţineau de latinitatea veche, varza fiind atunci un neologism pentru ei.

Tot astfel, cuvântul zamă, în latină este exact astfel: zama, azi înlocuit cu supă (din franceză) şi ciorbă (din turcă). Mama zicea: „Asară am făcut o zamă aită tare bună”. De fapt vorbea totul în latina populară, absolut toate cuvintele sunt de origine latină. Cuvântul ai era folosit frecvent. „Am pus aiul”. „Am pus cureciul”. Iarăşi lumea de la noi vorbea în latina populară, a pune, în latină este ponere. Acum se spune că s-a sădit usturoiul şi varza. Apoi era folosit în graiul viu cuvântul a sufla, în latină sufflare, nu cuvântul a respira. Respirare, face parte din latina literară. La noi, la ţară, a respira era un neologism. Şi apoi a sufla are şi altă funcţie, pe care cuvântul a respira nu o are. Zicea mama: „Suflă repege în lapce să nu iasă pe foc”. A ieşi, latineşte exire, repede în latină rapidus, deci intreaga frază este în latina populară.

„M-am fript tare la mâna dreaptă”, altă expresie ţărănească de la noi, toată din cuvinte latine. „La amiază, am dus tatălui meu de mâncare în merindarea nouă, ţesută de mama mea”. Toată expresia este formată din cuvinte de origine latină. Astăzi nu se mai prea foloseşte, la oraş, cuvântul amiază (în latină din amiazăzi – ad mediam diem), toţi vorbim în ore exacte, şi nici cuvântul merindare (de la merinde, în latină merenda). Şi câte merindări au ţesut mamele, bunicile, străbunicile şi stră-străbunicile noastre!

Sunt doar câteva aspecte ale fidelităţii ţăranului nostru faţă de limba sa străbună, faţă de latinitatea cuvintelor sale, pe care le-a ţinut vii în trecerea sa prin secole. Astăzi, limba română s-a îmbogăţit enorm şi avem mari creatori de opere literare demne de a fi puse alături de cele mai de seamă creaţii ale literaturii europene.

Sursa: ziarulnatiunea.ro