Laurențiu Barbu
În vara anului 1953, 14 deținuți politici au evadat din colonia de muncă din mina Cavnic, o parte dintre ei reușind să înșele vigilența Securității și să rămână în libertate 100 de zile.
Evadarea este povestită de unul dintre inițiatorii ei, Ion Ioanid, în extraordinara carte „Închisoarea noastră cea de toate zilele”. De altfel, Ion Ioanid a reușit să rămână cel mai mult în libertate, fiind arestat după 100 de zile, în București. După arestare, Ion Ioanid a fost condamnat la 11 ani de închisoare.
Planul evadării a fost gândit, inițial, de 12 deținuți politici, la care s-au mai adăugat doi, chiar în ziua evadării.
„În fine, a sosit și mult așteptata zi de sâmbătă (6 iunie 1953). În zorii zilei am intrat ca de obicei în mină. La o eventuală percheziție (lucru care din fericire nu se întâmpla decât la ieșirea din mină), s-ar fi descoperit lucruri ciudate asupra a 12 deținuți. Pe sub salopetă purtam câte două, chiar trei cămăși, pulovere și cojoc, iar în traistele în care în mod obișnuit ne luam câte ceva de mâncare s-ar fi găsit unele obiecte, care cu siguranță ar fi dat de gândit administrației: periuțe de dinți, săpun, câte o fașă, vată și chiar câteva medicamente. Mache, care a intrat ceva mai târziu în mina sub pretextul vizitei lunare obligatorii, prevăzută de regulament, avea asupra lui o listă nominală a tuturor deținuților din lagăr. Cum am intrat în mină, am și urcat la „intermediar”. Muream de căldură și abia așteptam să mă dezbrac de toate câte le aveam pe mine. Primele două-trei ore am lucrat normal cu Caranica la perforat. Apoi mi-am rostuit surplusul de îmbrăcăminte într-un sac de pânză de doc, care stătea în mod obișnuit atârnat la capul patului meu din baracă. Era un sac de vânătoare, pus de mama în pachetul pe care îl primisem de acasă, după proces. Mi-am mai luat o data rămas bun de la Alecu și Gușă. Nu știu care din noi eram mai emoționați, când ne-am îmbrățișat pentru ultima oară. Am pornit-o pe scări, urmărit de privirile lor îngrijorate. Trebuia să mă duc să-mi iau în primire cele trei grenade care erau ascunse în altă parte a minei. Ion Pantazi, cu mine și cu un al treilea dintre noi, eram singurii prevăzuți să avem grenade asupra noastră.
Am coborât pe suitoare până la ultimul pod, înainte de galeria principală. De aici mai aveam o singură scară până jos și am stat la pândă până ce s-a nimerit să treacă pe sub ea mai mulți deținuți. Voiam să am câțiva martori la accidentul pe care urma să-l simulez. La momentul prielnic, am început să cobor pe ultima scară, m-am făcut că alunec și am căzut de-a lungul ei cu capul în jos. Înălțimea era de vreo trei metri și, din dorința de a da impresia unui accident autentic, era cât pe-aici să și reușesc. M-am lovit zdravăn la sold și la coaste, dar fără să mă scol de jos am început să mă vait de dureri la cot. Cei câțiva deținuți care asistaseră la scenă s-au repezit să mă ajute să mă ridic și, susținându-mă, m-au dus până la postul de prim ajutor. Aci m-a luat în primire Paul Iovănescu care, de față cu unul din gardienii de la corfă, care tocmai venise să-I ceară un antinevralgic, mi-a scos salopeta și cămașa. Eu continuam să-mi joc rolul și la orice mișcare a brațului acuzam dureri insuportabile. Paul m-a examinat, m-a palpat și a declarat că am o luxație a cotului. Mi-a făcut apoi un bandaj ca să-mi imobilizeze brațul, mi l-a atârnat de gât cu o fașă făcută eșarfă și m-a trimis să stau până la sfârșitul șutului pe galeria Gheorghe, unde era aerul cel mai curat. (Tot acolo erau însă și grenadele). Gardianul și-a dat și el consimțământul, când Paul i-a explicat că nu mai pot lucrez și că, la ieșirea la suprafață, va trebui să mi se reducă luxația sub anestezie, la cabinetul medical. Așa am fost liber să-mi fac ultimele treburi, având grijă, când mă întâlneam cu câte cineva, să mă fac că mă plimb de colo până colo, din cauza durerilor acute de la cot.
Când a bătut șutul și lumea a început să se adune la corfă, m-am întâlnit cu „vărul Dică”, care a venit spre mine și m-a întrebat ce am pățit. Am vrut să-I răspund, dar nu m-a lăsat și văzând că nu-I nimeni în imediata apropiere mi s-a uitat drept în ochi, cu o privire pe care n-am s-o uit niciodată, m-a îmbrățișat și înainte de a pleca mai departe spre corfă mi-a spus:
– Noroc, grecule, și Doamne, ajută!
O dată cu toaca bătută în conducte, care anunțase sfârșitul șutului, începea pentru noi desfășurarea acțiunii coordonate, așa cum o discutasem de atâtea ori. M-am grăbit deci spre corfă, unde unul după altul au venit și ceilalți. Ne-am adunat toți 12 la locul stabilit dinainte, strecurându-ne printre ceilalți deținuți, care se îngrămădeau deja în spațiul din fața corfei. Cele două ascensoare au început să funcționeze alternativ, unul urcând cu 6 deținuți, în timp ce celălalt cobora gol. I-am lăsat să urce mai întâi pe cei mai grăbiți. După ce au plecat vreo 30 de inși, Ducu Ciocâlteu ne-a făcut un semn și a deschis grila de la corfa care tocmai coborâse. Cei șase desemnați să plece cu prima corfă s-au înghesuit pe platforma ei și au pornit. Erau Ducu Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Ion Pantazi. Ghiță Brânzaru, Colea Ungureanu și Titi Coșereanu. În momentul în care corfa lor s-a oprit la stația Rainer, cealaltă, goală, s-a oprit la orizontul nostru. Ne-am suit și noi: Ion Cojocaru, Ion Brânzaru, Paul Iovănescu, Miltiade Ionescu, Mircea Vueric și cu mine.
În cele câteva minute de avans pe care le aveau față de noi, primii șase trebuiau să se facă stăpâni pe situația de la Rainer. Și anume: trei din ei să neutralizeze gardianul, doi pe muncitorul civil care manipula semnalul de punere în mișcare a corfei, iar al șaselea să se substituie acestuia din urmă la semnal. Din cauza caracterului acestei acțiuni, în prima corfă s-au suit cei mai voinici dintre noi, în afară de Ion Pantazi, care avea obligația să preia semnalul. Cei cinci urmau să procedeze cât mai repede, profitând de elemental surpriză, în așa fel ca nici gardianul, nici muncitorul să nu aibă timp să strige sau să dea în vreun fel alarma. Pentru a-i imobiliza și a le pune caluș în gură, aveau asupra lor sârmă și câlți de la atelierul mecanic. Drumul cu corfa, acest ultim drum pe care îl mai făceam cu corfa, mi s-a părut fără sfârșit. Cred că și celorlalți. Toți tăceam și cred că tensiunea nervoasă era maximă. De îndată ce am pornit, m-am descorosit de bandajul care-mi împiedica mișcările. Cu toate simțurile încordate, așteptam. În penumbra puțului, am întâlnit privirea lui Paul Iovănescu. Mi-a zâmbit, în aparență la fel de flegmatic ca de obicei. Cred că mi-a transmis ceva din calmul lui molipsitor. De îndată însă a început să se lumineze. Ne apropiam de Rainer, unde atârna un bec chiar la ieșirea din corfă. Ascensorul s-a oprit. Am dat grila la o parte și am ieșit.” (Ion Ioanid, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Albatros, 1991, pag.169- pag.170)
Foto: Schemă realizată de Ion Ioanid în „Închisoarea noastră cea de toate zilele”.
Sursa: activenews.ro
