Câteva ore de zbor separă aeroportul Otopeni de orice capitală a Europei.
Paris, Madrid, Roma, Londra… avioane care vin şi pleacă, avioane care separă două lumi.
Cea nouă, în care avem un loc de muncă şi o oarece mândrie a noului adaptat… şi cea veche, în care ne lăsăm inima şi dorurile.

Ne gândim că o să ne întoarcem acasă de Paşte sau la vară..sau măcar de Crăciun.
Ne propunem, dar ştim că nu e nimic sigur. Emigraţia nu e o plecare într-o vacanţă cu dus şi întors!

Emigraţia e o plecare. Şi atât!

În lipsa noastră, totul se schimbă! Lent, sigur. Şi nu în bine!
Ne regăsim părinţii din ce în ce mai pierduţi în gânduri, plini de dureri, de boli… Se sting! Singuri! Ar fi trebuit să le fim sprijin…

Mi-amintesc satele României de acum 15 ani. Vedeai familii întregi adunate la prăşit, la cules de porumb toamna. Se adunau cu toţii, veneau de la oraş cu nepoţi cu tot… Acum, pe câmp vezi bătrânele amărâte… nici n-au pe cine pune cu ziua. S-au golit satele. Multe, prea multe!

Bătrânii de la oraş… practic nu mai ies din case. Nu mai reuşesc să urce şi să coboare treptele blocurilor fără ascensoare. Câte o vecină le mai face piaţa… câte o pisică le mai ţine de urât!
La început le trimiteam în pachete creme contra ridurilor, fuste, cămăşi… Acum, mulţi dintre noi trimit pijamale, papuci de casă şi chiar pampers, medicamente… că sistemul sanitar nu-i ajută cu nimic!

Ce e de făcut?! Nimic!

Noi nu putem să ne-ntoarcem într-o Românie unde nu e de lucru nici pentru cei rămaşi… iar ei, bătrânii, nu concep să-şi lase casele pline de mileuri şi vase cu flori. Şi nici de pisică nu se-ndură!

Se vor stinge, treptat, lent…

Singuri!

Articol scris de Liliana Angheluță