Pe 20 ianuarie 1527, Petru IV-lea Rareş urcă pentru prima dată la domnia Moldovei

În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflându-se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău” [1]. Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare. Această îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, iezărcane, gârle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia valorificată.

Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit cu o Marie, dintr-o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana). Dintr-o căsătorie anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria. În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit iarăşi şi şi-a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sârb Iovan Brankovici (mort în 1502). Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda.
În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ştefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării.

Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională. În acest scop domnul întreprinde o intensă activitate diplomatică. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia, completat în mai a aceluiaşi an cu o convenţie privitoare la graniţe, vame şi comerţ [2]. Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei… Susţinut de sultan şi Polonia, Zapolya se reinstalează pe tron. În ianuarie – februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpânirii feudelor (domeniilor) sale transilvănene. Succesul campaniei l-a impus pe Zapolya să-i recunoască vechile posesiuni Bistriţa, Ungarul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ştefan cel Mare le primise de la Matia Corvin. Petru Rareş devine un important factor politico-militar în Transilvania [3].

Pentru a determina Polonia să se situeze pe o poziţie antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfârşitul anului 1530, motivând că pentru această acţiune are acordul sultanului. Dar ocuparea Pocuţiei n-a declanşat tratative moldo-polone în spirit antiotoman. Un sol polonez trimis la Poartă află că sultanul nu şi-a dat acordul privind ocuparea Pocuţiei. Regele polon refuză în mod oficial să-l mai susţină pe domn. În aceste circumstanţe Rareş îşi schimbă orientarea politică şi participă activ la coaliţia antijagiellonă, în cadrul căreia a avut loc o nouă apropiere între Moldova şi Rusia Moscovită. În coaliţie a fost atras şi hanul din Crimeea, fapt care a scutit pentru un timp ţara de incursiunile jefuitoare ale tătarilor. În 1531 oastea poloneză sileşte trupele moldoveneşti să părăsească Pocuţia, având susţinerea tacită a sultanului. Noua încercare a lui Petru Rareş de a ocupa această regiune s-a încheiat cu o mare înfrângere a armatei moldoveneşti la Obertyn, la 22 august 1531. Înfrângerea a fost înlesnită de politica trădătoare a unei părţi din boierii moldoveni.

Conflictul moldo-polon a mai continuat câţiva ani. În aceste condiţii sultanul a încheiat la începutul anului 1533 un tratat de pace “perpetuă” cu regele polonez pentru timpul cât vor fi în viaţă cei doi monarhi, Suleyman şi Sigismund, care a durat până în 1617. Dar confruntarea moldo-polonă submina pacea “veşnică”. Aceasta conduce la noi convorbiri polono-otomane în 1533-1534, în urma cărora a fost întocmit planul comun al unei campanii militare împotriva Moldovei, care va fi realizat mai târziu. De rând cu Polonia şi Imperiul Otoman, în această campanie trebuia să participe Ioan Zapolya, Ţara Românească şi tătarii din Crimeea.

În 1533 Petru Rareş trimite oaste în Transilvania pentru a-l înlătura de aici pe trimisul special al Porţii, veneţianul Aloisio Gritti. Acţiunea se realizează cu sprijinul nobililor locali şi, оn final, Gritti este ucis [4]. Faptul l-a supărat pe sultan şi numai din cauza războiului cu Iranul nu porneşte împotriva lui Petru Rareş. Concomitent, domnul Moldovei caută aliaţi. În aprilie 1535 Petru Rareş încheie cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă privind colaborarea оmpotriva expansiunii otomanilor. Făgăduielile lui Ferdinand au rămas, însă, doar pe hârtie.

În septembrie 1538, conform planurilor dintre aliaţi, sultanul în fruntea unei oşti ce număra, după izvoare contemporane între 150.000 şi 200.000 oameni, năvăleşte în Moldova. Concomitent, hotarele de est sunt atacate de tătarii din Crimeea, iar cele de vest de către oştile Ţării Româneşti şi Ungariei. Din nord ele erau sprijinite de trupele regelui polonez. Împresurat de duşmani, Petru Rareş hotărăşte să împiedice unirea trupelor otomane cu cele ale Poloniei şi ale Hanatului din Crimeea şi, în parte, reuşeşte. Când însă otomanii, în înaintarea lor spre nord au trecut de Iaşi, marea boierime din gruparea Băneştilor şi Arbureştilor, condusă de Mihu, portarul de Suceava, şi Gavril Trotuşan logofătul, în fruntea detaşamentelor de călăreţi, l-au părăsit pe Petru Rareş. În aceste condiţii domnul abandonează lupta cu otomanii şi se retrage în Transilvania, în cetatea Ciceu, care îi aparţinea ca feudă.

Era a treia oară când un sultan otoman călca pe pământul Moldovei. Primii doi, în 1476 şi 1484, n-au reuşit să ocupe ţara în întregime şi să intre în puternica cetate de scaun Suceava. Şi iată că la 14 septembrie 1538, cu mare alai şi fără lupte, Suleyman Magnificul intră în capitala Moldovei. Timp de câteva zile ţara este prădată şi jefuită de către oastea otomană şi tătară. Cronicarul Macarie menţionează în letopiseţul său: “Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădând casele şi înveselindu-se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat-o… Turcii au pus mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan” [5]. Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să se pună în siguranţă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile [6].

Marea campanie otomană din 1538 şi măsurile luate de sultan au marcat începutul unei noi etape în evoluţia raporturilor româno-otomane în general şi a relaţiilor Moldovei cu Poarta în special. Situaţia internă şi externă din regiunea de la nord de Dunăre este fructificată de Poartă pentru a-şi stabili acolo suzeranitatea restrictivă şi efectivă.


Sursa: timpul.md

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!