România în eternitate (fragment de Mircea Eliade)

Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României.

Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.

Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu exista decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate să transfigure acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă nu ar fi intuiţia eternităţii care să le dea o altă valoare şi o altă tărie.

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta orice om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii ei să creeze, să continue a rămâne vii şi fertili. Dar ce este această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.

Cei mai glorioşi “naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi “naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţara şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia.

Orice se poate întâmpla cu Italia acum; poate să fie înfrântă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă din istorie nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Aligheri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întampla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare. […]

*fragment de Mircea Eliade, revista „Vremea”, an VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935.