Praf şi amintiri.
Atât au mai rămas!

Poate cea mai grea rană a României, cu arc şi urmări în viitor.

Aproape 5 milioane de familii sunt împărţite-n două sau chiar mai bine: cunosc unele dezmembrate mai rău ca cei din familia Adams:  un tânăr lucrează în Anglia, fratele în Olanda, mama în Italia şi tata nu se ştie pe unde.

Da, vor spune unii că acum e Skype, că ofertele de telefoane sunt nenumărate, că străzile lumii sunt pline de maşini care pleacă sau vin… dar acea cotidianitate reală a iubirii dispare.

Viaţa de familie presupune că cineva unge feliile cu marmeladă, că altcineva pregăteşte cafeaua, că seara se stă de vorbă liniştit, nu cu teama că se termină minutele telefonice.

Viaţa de familie înseamnă îmbrăţişări, certuri, uşi trântite şi mângâieri, ochi strălucitori şi aceeaşi ciorbă-n farfuriile tuturor.

Ne însingurăm!

Devenim virtuali şi atât.

Documentele arată că suntem căsătoriţi, că avem copii şi părinţi, bunici şi nepoţi… dar la masă ne aşezăm singuri.

Şi ceea ce e mai rău e că nici pe viitor nu vom reuşi să fim împreună.

Românii plecaţi acum departe visează să se-ntoarcă măcar la bătrâneţe.

Dar copiii lor, născuţi sau crescuţi de mici în alte ţări, nu vor avea acelaşi gând.

Se vor căsători la rândul lor, vor munci cine ştie pe unde iar rezultatul final va fi, din nou, familie împărţită.

Emigraţia ar trebui să fie o alegere de scurt timp, cât pentru rezolvarea unor probleme economice.

Ar mai putea fi o alegere culturală, determinată de spiritualitatea unui alt popor decât al tău.

Dar câtă vreme ţine în echilibru doar cumpăna supravieţuirii… nu are mai nimic nobil, ci e purtătoare de durere şi atât.

Ştiu, am mai scris despre asta.

Şi voi mai scrie, poate că într-o zi cineva care poate schimba mersul lucrurilor o va face.

Căci timpul curge în defavoarea noastră şi, dacă putem accepta tragedia şi destrămarea unei familii, nu putem închide ochii la destrămarea unui popor.

Articol scris de Liliana Angheluță