După înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma complotului din noaptea de 11/12 februarie 1866, s-a căutat un nou domnitor, dintr-o dinastie străină. Acesta a fost găsit de Ion C. Brătianu în persoana prinţului Karl-Ludovic de Hohenzollern, în vârstă de 27 de ani, fiul guvernatorului Renaniei, rudă cu regele Wilhelm I al Prusiei. 

Pe 7 aprilie 1866, prințul Carol a avut o discuție cu cancelarul Prusiei, Otto von Bismarck, care l-a sfătuit să ia hotărârea îndrăzneață de a pleca direct spre România”, concluzionând că ”în cazul neizbutirii întregii afaceri, principele își va aduce aminte totdeauna de această lovitură, ca de o aventură picantă, deoarece el însuși nu pune nimic serios în joc”. Potrivit altei surse, Bismarck a acceptat demisia lui Carol din calitatea de ofițer prusac, putând ”să se ducă unde-i va plăcea, dar pe riscul său”. Regele Wilhelm I, șeful casei de Hohenzollern i-a recomandat să fie prudent și a a conchis: ”Dumnezeu să te aibă în paza sa”. Prinţul a decis să pornească spre România incognito, deoarece urma să treacă prin Austria, ţară cu care Prusia se afla în preajma războiului. El era ofiţer prusac şi ca atare considerat inamic, putea fi luat prizonier sau chiar împuşcat. În ziua de 29 aprilie (stil vechi) s-a deplasat în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”.

Semnalmentele înscrise în paşaport erau: „ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură sveltă”. Însoţit de consilierul von Werner şi de şambelanul Mayenfisch, prinţul a plecat cu trenul în ziua de 3 mai pe ruta Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece). La Salzburg a avut mari emoţii. Trecând de Rosenheim, trenul ajunge la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi Austria. Cu inima palpitând, prinţul coboară în gară. Toţi călătorii trebuiseră să părăsească vagoanele şi prinţul îşi făce drum pe peronul plin de oameni spre sala de aşteptare.

La intrare este oprit de un funcţionar vamal care trebuia să vizeze paşapoartele. Pe un ton nepoliticos, îl întreabă pe prinţ cum îl cheamă. Domnul de Werner, care venea îndată după tânărul domn, întinde funcţionarului sacul său de voiaj, zicând: „Am să declar nişte ţigări!”. În grabă, prinţul uitase ce nume adoptase. Îşi scoate însă paşaportul şi-l întinse funcţionarului nepoliticos. Din fericire, era cu ochelarii pe nas. Între timp, mulţimea îl silea să treacă în sala de aşteptare şi se aşeză cu dl. von Werner la o masă, să guste ceva. Nişte ofiţeri austrieci intraseră atunci în sală şi prinţul recunoaște pe câţiva din Regimentul „Regele Belgiei” cu care fusese, în anul 1864, în Silezia. Se ascunde îndărătul unei gazete şi părea cufundat în citire, pe când ofiţerii s-au plimbat de două ori pe lângă masă. În sfârşit, se dă semnalul urcării în tren. După ce prinţul şi însoţitorii săi asistaseră la o revizuire superficială a bagajelor şi-şi reprimiseră paşapoartele pe peron, îşi ia fiecare locul, şi anume prinţul într-un vagon de clasa a doua, plin de lume, cam dubioasă, amestecată.

Înainte de plecarea trenului, funcţionarul cu paşaportul intră fără veste în vagonul în care se afla prinţul. Acestuia i se pare că el ar fi obiectul examenului atent al funcţionarului, şi când îl vede pe urmă însemnându-şi ceva în carnet, se teame că funcţionarul bănuise ceva şi acum avea de gând să raporteze despre dânsul la Viena, ca să fie observat acolo. La ora 6 seara, trenul iese din Salzburg. Călătoria prin noaptea foarte răcoroasă era chinuitoare pentru prinţ şi i se părea nesfârşită. Gândul că îndrăzneaţa-i întreprindere putea să nu izbutească nu-l lăsa să doarmă şi se ocupa cu cumpănirea tuturor eventualităţilor, ca să fie pregătit la orice. Fără alte incidente şi emoţii, prinţul Carol a ajuns cu bine la Baziaş, unde-l aștepta locotenentul Sergiu Lenș, nepotul lui Ion Bălăceanu. Aici a trebuit să aştepte două zile vaporul pentru a trece Dunărea la Orşova, pe pământ românesc.

Carol s-a urcat într-o cabină de clasa a doua unde s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu care se întorcea de la Paris cu acceptul împăratului Napoleon al III-lea pentru prințul străin. Cei doi nu au schimbat nici măcar o singură vorbă deoarece vaporul era austriac și puteau apărea complicații. După o transbordare la Orșova cu un vapor mai mic, deoarece nivelul Dunării era scăzut, ambarcațiunea a ajuns cu bine la Turnu Severin. Carol a dat să coboare pe uscat. Căpitanul vasului l-a oprit și l-a întrebat de ce el care are bilet de Odessa, nu rămâne la bord, deoarece era o oprire scurtă. Pasagerul a motivat că are nevoie de o mică plimbare. Urmat îndeaproape Brătianu, Carol a pus piciorul pe pământul României în ziua de 8 mai 1866 la ora 16.45. 

Când a păşit prima oară pe teritoriul României, Carol I a rostit următoarele cuvinte: “Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am şi făcut român”. Abia în acel moment, scoțându-și pălăria, Ion C. Brătianu l-a salutat pe cel care venea în calitate de domnitor al României. În spate, căpitanul vasului austriac spunea: ”Dumnezeule, acesta trebuie să fie prințul de Hohenzollern!”. Din fericire, fusese recunoscut prea târziu, era pe pământ românesc. Poftit de Brătianu, Carol s-a urcat într-una din trăsurile care îi aștepta. Peste două zile avea să ajungă în Bucureşti, pentru a depune jurământul în faţa Adunării Deputaţilor şi Senatului în calitate de domnitor al României.

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/se-implinesc-150-de-ani-de-cand-carol-i-a-pasit-pe-pamant-romanesc/