După moartea lui Neagoe Basarab (1512-1521), o cruntă luptă s-a iscat pentru dobândirea domniei între fiul său Teodosie și Dragomir Călugărul zis Vlad Voievod. Se dă o luptă la Târgoviște între cele două tabere, iar cu ajutor turcesc Teodosie învinge, iar inamicul este decapitat. În ianuarie 1522, un nou pretendent la tron se ridică, Radu, fiul nelegitim al lui Radu cel Mare(1496-1508). Acesta își avea așezarea în satul Afumați din Ilfov, motiv pentru care va intra mai târziu în istorie sub denumirea de Radu de la Afumați. Turcii vor veni în ajutorul lui Teodosie, îl izgonesc în Transilvania pe Radu, iar begul Mehmet îl trimite pe Teodosie la Constantinopl, dorindu-și astfel tronul pentru sine.

Țara putea deveni pașalâc, precum Bulgaria, Serbia și Grecia. Ajutat de voievodul Ioana Zapolya, Radu se repliază în Ardeal, înfrânge oastea turcească la Grumazi, fugărind-o până la Nicopole și Sistov, unde au loc alte ciocniri. Peste o lună însă, atacul furibund al lui Mehmet îl obligă pe Radu de la Afumați să se retragă încă o data, în august 1522. Tronul este dobândit în octombrie, după bătălia de la Cetatea Poenarilor, iarăși recucerit de turci în februarie 1523, pentru a fi recâștigat de Radu în aprilie 1523, în urma unui nou război. Devenise limpede pentru domnul Țării Românești că lucrurile nu puteau continua în aceeași manieră și că trebuia să ajungă la un consens cu Poarta.

Tratativele anunțau să aibă un final fericit, succesul fiind anunțat la Brașov dar, în urma opoziției lui Mehmet, o tertă parte are câștig de cauza, tronul fiindu-i încredințat lui Vladislav, nepotul lui Vladislav al II-lea (1447-1456). Noul domn se bucură la început de susținerea Craiovestilor, după care între cele două părți erupe un conflict. Vladislav este înlăturat în noiembrie 1523 de către boieri, care înscăunează domnitor pe o rudă a lor, comisul Bădica, fiu nelegitim al lui Radu cel Mare și văr primar cu Neagoe Basarab. Domnia lui ține puțin, deoarece turcii simulează confirmarea înscăunării și, întinzându-i o capcană, îi taie capul.

Radu de la Afumați, deja pornit împotriva noului domn, se folosește de împrejurare și reocupă scaunul Țării Românești. Vladislav nu avea totuși să renunțe prea ușor la tronul pe care îl avusese în stăpânire și, după ce reface prietenia cu Craiovestii, pornește împotriva lui Radu care, în iunie 1524, se vede forțat să se retragă în fața adversarului său. Cu tot ajutorul primit din partea Craiovestilor, Vladislav refuză să uite conflictul din trecut și îl înlocuiește în dregătoria de mare ban pe Pârvu printr-un anume Tatul. Puternicii și ambițioșii boieri de peste Olt nu acceptă o asemenea umilire și trec de partea lui Radu de la Afumați. Avându-i alături, acesta izbutește să-l înlăture pe Vladislav, prin lupta de la Didrih din septembrie 1524. Radu era conștient că, “fiind puțini și țara mică, nu vor putea să se tot bată cu un împărat ce au luat și au cuprins atâtea țări și are o mulțime de oameni”.

Această realitate avea să fie susținută de bătălia de la Mohacs, în 29 august 1526, unde maghiarii au fost spulberați de turci. Ca atare, Radu se supune otomanilor: primește de la sultan steagul de domnie, în felul acesta țara fiind scăpată de primejdia de a fi transformată în pașalâc, așa cum se va întâmpla, ceva mai târziu, cu mult mai puternica Ungarie. După tratative Radu este nevoit să se ducă personal la Poartă, unde se va bucurăade sprijinul prețios al sângeacului de Belgrad. La 1 februarie 1525, reîntors în țară, domnul putea anunța brașovenilor că-și întocmise treburile la Constantinopol. Era o victorie pentru acela care timp de mai mulți ani luptase împotriva turcilor.

Anul 1525 nu este liniștit pentru Radu de la Afumați: Vladislav izbutește să reocupe tronul preț de câteva luni, în timp ce în Mehedinți se ridică un vrăjmaș asupra voievodului, bătut însă și ucis de către banul Pârvu Craiovescu. În anii următori nu se mai constată alte încercări ale pretendenților, Radu de la Afumați având parte și de un răstimp mai liniștit. Dar un conflict de altă natură pândea din umbră. Spre finele anului 1525, soția lui Radu, fiică vornicului Vlaicu, decedează iar el se recăsătorește, la sfârșitul lunii ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiică cea mai mică a lui Neagoe Basarab. Devenea astfel rudă cu puternică familie a Craiovestilor, care va fi de acum înainte alături de domn. Săvârșind însă căsătoria, își va atrage dușmănia lui Stefaniță, domnul Moldovei, care o vroia și el de soție pe aceeași femeie, pe temeiul unei vechi făgăduieli a lui Neagoe. Această situație va face ca anul 1526 să fie marcat de o primă expediție de răzbunare a lui Stefaniță, o a doua, un răspuns din partea lui Radu și o a treia replică a celui dintâi.

Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată, dacă nu cădea victimă unui complot. Spre sfârșitul anului 1528, o grupare de boieri, în frunte cu Neagoe vornicul și Drăgan postelnicul, nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridica împotriva domnului. Acesta, surprins și neavând la îndemână oastea spre a li se opune, este nevoit să fugă în grabă. Se îndreaptă înspre partea de vest a țării, unde știa că va găsi ajutorul Craioveștilor, dar boierii îl ajung pe drum, la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând lăcașul dumnezeiesc în care Radu de la Afumați se refugiase, îl ucid în biserica de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului, la data de 2 ianuarie 1529, aceeași zi în care este ucis și fiul său Vlad.

Trupul lui Radu a fost dus la mănăstirea din Curtea de Argeș, iar desupra mormântului său s-a așezat o lespede frumoasă de marmură, pe care viteazul voievod este înfățișat călăre, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând. O lungă inscripție pomenește toate războaiele pe care le-a purtat: primul fără indicarea localității, apoi “la Gubavi; la satul Stefeni pe Neajlov; la Clejani; la Ciocănești; la cetatea București; la cetatea Târgoviștei; la râul Argesel, la satul Plata; la Alimănești, pe Teleorman; cel mai iute și cel mai vârtos din toate războaiele la Grumazi, cu 7 sangeacuri; la Nicopole; la Sistov; la cetatea Poenari, cu țăranii; la Gherghita; iar la București; la oraș, la Slatina; la cetatea București, cu Vladislav voievod; la satul Rucăr; la Didrih.” Nu mai puțin de douăzeci de lupte, dintre care multe victorioase.


Sursa: istorie-pe-scurt.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!