Ultimul zbor al vulturului Aurel Vlaicu

Pentru 1913 Aurel Vlaicu își propusese să traverseze Carpații în zbor. Testele de la începutul primei luni de toamnă nu se arătau totuși promițătoare. În dimineața lui 13 septembrie căpitanul aviator Andrei Popovici îi propune pentru după-amiază un zbor spre Câmpina și Predeal. Cum Vlaicu aflase că piloții Nicolae Capșa și Mircea Zorileanu doreau și ei să zboare peste munți, ia decizia să încerce temerara acțiune chiar în acea zi. Nu era neapărat o performanță unică deoarece în urmă cu deja 3 ani Alpii fuseseră traversați în zbor, dar Vlaicu dorea să unească măcar pe calea aerului România cu Transilvania. Face o ultimă verificare a aparatului și își pune prietenii să-l însoțească la volanul automobilelor pe care le aveau în posesie. Primul autovehicul, cu magnatul Giovanni Magnani și maistrul Sălișteanu a plecat înainte de decolare, ducând cu ei benzina necesară pentru trecerea munților. Ajunși dincolo de Ploiești, la km 73, au găsit un loc potrivit de aterizare și și-au așteptat prietenul.

La 15:20 Vlaicu a decolat de la Cotroceni. A aterizat în apropriere de locul unde-l așteptau amicii pentru alimentare. Le lipsea însă pâlnia așa că au oprit un automobil și au împrumutat una. Miron și Nedelcu întârziau să apară, deoarece li se defectase mașina. Vlaicu nu a mai avut răbdare să îi aștepte. I-a cerut lui Magnani să-i învârtă elicele și motorul a pornit.

”-Ura, ne vedem la Brașov, spun Magnani și Silișteanu.
-La Hotel Continental, le răspunde Vlaicu înainte de decolare”.

Aparatul nu s-a desprins de sol. Pilotul i-a reparat șurubul ce lega cablul frânei de roata din spate și apoi a putut decola. S-a înălțat tot mai sus, trecând de Câmpina. Magnani și Sălișteanu își amintesc:

”Înainte de plecare s-a sfătuit cu noi că nu-și va lua direcțiune până nu vede automobilul nostru în mers. Noi eram la 500 de metri de șosea și până să ajungem la automobil, Vlaicu luase 200-250 de metri înălțime și a început să vireze pentru ca noi să avem timp să sosim la automobil. Plecând noi, Vlaicu își ia direcția având o superioritate deoarece noi întâmpinam trafic. La un cot al șoselei nu l-am mai văzut. După 14-15 km. de mers vedem în mijlocul șoselei un automobil și persoane disperate care ne făceau semne să oprim. Un domn, despre care ulterior am aflat că era prefectul de Buzău, ne spune:

-Dumneavoastră urmăriți pe Vlaicu?
-Da
-Nu-l mai urmăriți, căci a căzut aparatul și e mort.

Aceste vorbe au căzut ca o bombă asupra noastră. Silișteanu sare ca un nebun din automobil și dă fuga pe câmp. Magnani fără să își dea seama ce face și uitând că avea mașina în viteză dă drumul la ambreiaj și intră cu autovehiculul în șanț. Neținând cont de accident se repede după Silișteanu. Era prea târziu însă. Vlaicu zăcea mort între ruinele aparatului său. Înmărmuriți de imensitatea nenorocirii, ne uitam năuci și nu ne venea să credem. Ni se părea un joc al halucinației. Silișteanu se apleacă asupra lui, îl îmbrățișează și îl strigă zadarnic pe nume. După zece minute ireale prietenii observă că veniseră la locul accidentului și primarul satului Bănești și câțiva țărani care se găseau pe câmp. Sosind lumea, am hotărât de acord cu Magnani să se ducă la Câmpina să anunțe autoritățile, apoi să cumpere o candelă și lumânări. Între timp a sosit ambulanța societății ”Steaua Română” din Câmpinița și l-am urcat pe targă. După dispozițiunea procurorului de Prahova și l-am transportat la camera mortuară a spitalului”.

Nu se știe nici azi cauza accidentului. Magnani și Silișteanu, cunoscători ai domeniului, au fost de părere că Vlaicu a prins o turbulență la aripa dreaptă, fapt ceea ce a dus la prăbușire. Medicul personal al ”Vulturului Carpaților” a opinat că ar fi suferit un atac de cord.

În ziua următoare accidentului, pe 14 septembrie 1913, corpul neînsuflețit și rămășițele aeroplanului au fost transportate la București. Trupul a fost dus la Spitalul Militar și expus în capelă unde mulțimea venea în pelerinaj să-l acopere cu florile recunoștinței și să-i dea ultimul omagiu. Înmormântarea a fost amânată pentru momentul când îi va veni familia din Ardeal. Țara era în doliu. Ceremonia înmormântării s-a transformat într-o mare de compasiune și iubire pentru cel dispărut. De la Spitalul Militar, înconjurat de flori, Vlaicu a fost dus într-o luni, la ora 16, la biserica Sfântul Gheorghe Nou. Peste sicriu au fost puse flori de pe Valea Mureșului împletite în cunună de fetele din satul natal. În fruntea cortegiului era aparatul Vlaicu I tras de artileriști călări.

”Ferestrele, balcoanele și acoperișele caselor erau numai capete de oameni. Şi nu puteai să nu te înduioșezi când vedeai bărbați și femei uscându-și lacrimile cu batistele, iar în mahalalele din Șerban Vodă femei plângând cu șorțul la ochi și bocindu-l în gura mare” spune presa vremii. Un omagiu suprem a fost adus de prietenii lui Vlaicu, Andrei Popovici și Gheoghe Negrescu, ambii piloți care au zburat deasupra Bucureștiului pentru a onora amintirea vulturului căzut. Iată cum descrie Popovici: ”Din înaltul cerului ne-am putut da seama de măreția cortegiului, fără seamăn până atunci. Am văzut de sus cu uimire cum în timp ce capul cortegiului ajunsese la cimitirul Bellu, coada abia depășea podul Șerban Vodă de pe Dâmbovița. Un cortegiu așa impozant nu se mai văzuse până atunci Capitala și această tristă împrejurare a dovedit marea admirație și deosebita simpatie de care se bucura Vlaicu în masa poporului”.

”De la cel din urmă muncitor, plecat din atelier ca să vadă “zburând” un aeroplan românesc, până la fruntaşii vieţii noastre intelectuale şi politice… au simtit aceeaşi simpatie caldă şi pentru acel care zbura şi pentru invenţia minunată, care mâine va fi în mâinile tuturor. Fie ca aşteptările celor care m-au întovărăsit cu încurajarea şi prietenia lor să nu fie înşelate. M-aş socoti răsplătit cu prisosinţă pentru cei paisprezece ani de muncă, de teamă şi de speranţe chinuitoare, dacă aş şti, că am făcut ceva, cât de puţin, pentru progresul ştiintei şi pentru fericirea oamenilor”. A.Vlaicu

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/ultimul-zbor-al-lui-aurel-vlaicu/