Se împlinesc 151 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, unul dintre marii precursori ai poeziei moderne românești. Nu întâmplător se spune că cine nu a simțit durerea din versurile poeziei sale, încă nu a simțit că este român cu adevărat.

Sunt suflet în sufletul neamului meu

Și-i cânt bucuria și-amarul –

În ranele tale durutul sunt eu,
Și-otrava deodată cu tine o beu

Când soarta-ți întinde paharul,

 

spun versurile poeziei sale- intitulate sugestiv ”Poetul”.

Și spun „sugestiv” pentru că, în versurile acestui poet ardelean stau ascunse duioșia, blândețea, omenia acestui neam, dar și suferințele, nenorocirile, necazurile care s-au abătut asupra lui. George Coșbuc rămâne un scriitor semnificativ pentru istoria noastră zbuciumată, și asta cu toate că viața sa a cunoscut doar 51 de primăveri, stingându-se din viață pe 9 mai 1918.

Alexandru Vlahuță îl numea în 1984 drept „unul dintre cei mai talentați poeți pe care îi avem azi”, în ale cărui versuri se contura un stil particular, „rar la noi” care „te surprind ca o scăpare de lumină neașteptată”.

Vlahuță îi creionează un portret expresiv la 28 de ani de viață, descriindu-l ca pe un tânăr

„blond, părul mătăsos, fruntea mare, bombată, ochii pe jumătate-nchiși; vorbește liniștit, tărăgănat și fără gesturi … Blând, visător, se uită cu indiferență la tot ce se petrece-n juru-i. I-ar plăcea să trăiască la țară. A citit mult, are-o memorie extraordinară, e stapân pe toate secretele limbii și versului romanesc. Nu vrea să sperie pe nimeni nici cu știința, nici cu talentului lui. Ține foarte puțin la versurile lui, și deloc la ce va zice lumea de ele. Cunoaște bine literatura germană și nu poate suferi pe cea franțuzească: acesta poate-i singurul semn după care ai mai banui că-i ardelean.”

 

O scurtă biografie

Povestea lui George Coșbuc începe într-o zi ploioasă, pe 20 septembrie 1866, când apare pe lume în satul transilvănean Hordou (azi localitate care îi poartă numele). Copilăria și-o petrece în spațiul sătesc transilvănean, cu un folclor bogat și cu o natură palpitantă, aspecte care îi vor influența opera de mai târziu.

Copilul Coșbuc urmează cursurile primare la diferite școli din Hordou, Salva, Telciu și Năsăud, în perioada 1873-1876. Până în 1884, Coșbuc urmează studiile liceale la Năsăud. Liceanul citește mult și gândește adânc asupra lecturii. Activează la Societatea de lectură „Virtus romana rediviva” a elevilor, devine vicepreședinte și apoi președintele ei și imprimă zeci de pagini originale și traduceri în publicația societății „Muza someșeană”.

Numărul poeziilor lecturate se ridica la 150 și cel al versurilor publicate în revistă manuscrisă la 50 de creații. Într-un fel, ele sunt un tip de exercițiu benefic. În germene se găsesc aici direcțiile fundamentale ale drumului poetului, traducătorului și evocatorului de fresce ale războiului.

În toamna lui 1884.. în fața tatălui său, evită să se înscrie la seminarul greco-catolic din Gherla, spre a deveni preot, și atunci se înscrie la Facultatea de Filosofie din Cluj. Continuă să scrie poezii și își face debutul literal la gazeta Tribuna din Sibiu, condusă de I. Slavici. Moment important în destinul său poetic. Totuși, în 1886 este nevoit să abandoneze studiile din cauza lipsurilor materiale.

În vara anului 1887 Coșbuc devine redactor la Tribuna, datorită lui I. Slavici, care abordează în cadrul discuțiilor o multitudine de probleme de teorie literară. O etapă rodnică, soldată cu  publicarea a 55 de poezii (originale sau traduceri). În acest fel devine foarte cunoscut în Transilvania.

După ce începutul anului 1889 consemnează apariția poemului „Nunta Zamfirei” în Tribuna, Slavici solicită, printr-o scrisoare, sprijinul lui titu Maiorescu, pentru a-l putea trimite Coșbuc la București.

„Eu sunt sigur că e destul să-l vedeți ca să fiți de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putință ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfășurare”, sunau cuvintele lui Slavici către Mairoescu.

Astfel, în 1890, pentru Coșbuc urmează perioada bucureșteană, când la chemarea lui Titu Maiorescu se stabilește în Capitală. Primește postul de desemnator-adjunct la Ministerul Cultelor, din care, fiindcă nu i se potrivea firii sale, va demisiona la scurtă vreme. Colaborează la diferite reviste literare și duce o viață agitată.

În 1983 Coșbuc publică prima culegere de poezii originale prin volumul Balade și idile. Cartea marchează un moment important în evoluția sa artistică și în dezvoltarea literaturii române.

Între 1894 și 1896, împreună cu I. Slavici și I.L. Caragiale, editează revista Vatra. Publică aici, printre altele, poeziile „In opressores” și „Noi vrem pământ”.

Versurile „In opressores” se configurau ca un apel de susținere al memorandiștilor cu prilejul procesului „Memorandului” desfășurat în Cluj, după ce liderii românilor din Transilvania au cerut populația română drepturi etnice egale cu ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare:

„Prigoniți de soarte noi? / Slabi și de virtute goi? / Lași copii din tați eroi? E mințit cuvîntul! / Azi ne prigonesc acei / Cari ne cred bărbați mișei / Că privim tăcînd la ei / Cum ne-nchid mormîntul”.

Mai departe, în viața sa personală, anul 1895 marchează căsătoria acestuia cu Elena Sfetea, având binecuvântarea părinților. Se naște și singurul băiat al scriitorului, Alexandru.

În anul 1896, apare „Fire de tort”, a doua culegere de versuri originale și dă spre tipărire traducerile„Mazepa” de Byron,  și „Eneida” de Virgiliu.

Anul 1897 este unul încărcat de inițiative ambițioase pentru Coșbuc, acesta publică mai multe traduceri din creația universală, intrate în ciclul literaturii române. Poetul are concomitent serioase preocupări privind dezvoltarea presei românești. Conduce revista „Foaia interesantă” (1897) și face parte din colectivul redacțional al periodicului „Albina” (din 1897), publicație dedicată culturalizării poporului. În această privință publică zeci de articole. În 1899 publică cărțile :„Războiul nostru pentru neatârnare” și „Povestea unei coroane de oțel”, în care evocă cu patos luptele eroice ale ostașilor noștri.

În anul 1900 este ales membru corespondent al Academiei Române. Se hotărăște să traducă Divina Comedie de Dante Aligheri.

Un an mai târziu Coșbuc, împreună cu Vlahuță, editează revista „Sămănătorul”, concepută ca descendentă a revistelor patriotice mai vechi; Dacia literară (1840), Tribuna (Sibiu). Scopul declarat : dezvoltarea tradițiilor sănătoase ale presei românești, realizarea unității scriitorilor, aproprierea lor de popor. După un răstimp, cei doi scriitori părăsesc conducerea și publicația, care, sub autoritatea altor intelectuali, abandonează orientarea inițială.

În 1902 i se tipărește cea de-a treia culegere de versuri originale : „Ziarul unui pierde vară”. Primește postul de referendar la Casa Școalelor. Un timp este coleg cu Al. Vlahuță, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu. Pentru a face o traducere fidelă a Divinei Comedii, după original, începe să învețe serios limba italiană, întreprinde o călătorie mai lungă în Italia și stă mai multe săptămâni în stațiunea balneară Riva.

În 1907  are neplăceri din cauza publicării poemului manifest „Noi vrem pământ”, care se răspândise în foi volante în masa răsculaților. Alte două poezii ale sale reflectă frământările sociale ale vremii :„Pământul uitării” și „Parabola semănătorului”.

Anul 1908 încununează reîntoarcerea pe pământurile natale, unde este primit ca un apostol, iar, ulterior, în 1913 acesta este beneficiază de o primire sărbătorească la Năsăud  cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înființarea gimnaziului.

 

Războiul și pierderea fiului

În 1914, după declanșarea Primului Război Mondial, poetul deplânge (în poezia„Morți-pentru cine?”) trimiterea românilor în război de către autoritățile Impreiului Austro-Ungar.

Un an mai trâziu, în 1915, fiul lui, Alexandru, student și tânăr talentat, moarte într-un accident de automobil la Bălești, în Oltenia. Locul în care a avut loc teribilul accident de circulație din urmă cu un secol este cunoscut astăzi de toți gorjenii ca „Fântâna lui Coșbuc”. Poetul a ridicat aici o fântănă, în memoria fiului său. Durerea este copleșitoare și poetul nu-și va mai putea reveni.

Își găsește refugiul în opera danteasca. Descumpănit, nu poate participa la marea adunare a transilvanenilor și bucovinenilor din toamnă, dar trimite o scrisoare în care condamnă acțiunile dușmănoase ale Impreriului Austro-Ungar față de români.

În 1916 este ales ca membru activ al Academiei Române. Era deja recunoscut drept un scriitor important, cu o operă semnificativă. Duiliu Zamfirescu, cel care a alcătuit raportul activității poetului, spunea: „Reputația sa literară este atât de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii și sunt originale.”

Din păcate, primirea în cadrul Academiei va rămâne ultimul moment fericit al vieții sale, pentru că, pe 9 mai 1918, la 51 de ani de viață, Coșbuc moare și este înmormântat în București în cimitirul Bellu.

La cinci zile de la moartea sa, Liviu Rebreanu mărturisea că scrisul lui Coșbuc „trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc”.

 

Sursa: http://www.activenews.ro/cultura/150-de-ani-de-la-nasterea-lui-George-Cosbuc-Cel-prin-ale-carui-versuri-vorbeste-un-neam-intreg-136619

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!