Laurențiu Barbu
I.L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 (deși actul de botez menționează 1 februarie), în localitatea Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale în judeţul Dâmboviţa. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 şi 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica „Sf. Gheorghe“ din Ploieşti, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Şcoala Domnească din Ploieşti. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la Bucureşti. Viitorul mare clasic a absolvit Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti, pe care l-a numit, în „Grand Hôtel“, „Victoria Română“, oraşul său natal. Singurul institutor de care autorul „Momentelor“ şi-a adus aminte cu recunoştinţă a fost ardeleanul Bazil Drăgoşescu, acela care în schiţa memorialistică, după 50 de ani, l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie în taină poezii, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanţele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, care era actor şi şef de trupă, fixată la Bucureşti sau ambulantă. În 1868 a obţinut de la tatăl său autorizaţia de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamaţie şi mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei şi s-a mutat cu familia la Bucureşti, luându-şi cu seriozitate în primire obligaţiile unui bun şef de familie. Tot în anul 1870, a fost numit copist la Tribunalul Prahova.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleur şi copist la Teatru Naţional din Bucureşti, după propunerea lui Mihail Pascaly. Din 1873 până în 1875, a colaborat la Ghimpele, cu versuri şi proză, semnând cu iniţialele Car şi Policar (Şarla şi ciobanii, fabulă antidinastică). Pe 25 martie 1885 i se naște primul fiu, Mateiu. În 1889, la 7–8 ianuarie, s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica artistului Gaetano Burelly.
Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) şi Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza unei tuse convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naşte al doilea fiu, Luca Ion. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular „Sf. Gheorghe“, iar în 1892 şi-a exprimat intenţia de a se expatria la Sibiu sau la Braşov. În 1903, la 24 februarie, a avut o încercare de a se muta la Cluj, însă în luna noiembrie şi-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. În 1905, la 14 martie, s-a stabilit definitiv la Berlin.
Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat „Năpasta“ după o piesă a scriitorului maghiar Kemeny Istvan, intitulată „Nenorocul“. Acuzaţia a apărut în 1901, în două articole din „Revista literară“, semnate cu pseudonimul Caion.
Furios, Caragiale s-a adresat presei din Bucureşti, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acţionat in justiţie şi a câştigat fără probleme, graţie pledoariei avocatului său, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Acest fapt a condus la decizia dramaturgului de a se muta împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult aşteptată şi disputată moştenire de la mătuşa sa, Mumuloaia, din Şcheii Braşovului, una dintre cele mai celebre şi mai bogate mătuşi din România.
Renunţând la tăcerea ce şi-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907 l-au determinat pe Caragiale să publice în noiembrie 1907, la Bucureşti, broşura: „1907 din primăvară pânăân toamnă“, un celebru eseu referitor la cauzele şi desfăşurarea marii mişcări ţărăneşti din primavara lui 1907.
Înainte de a-şi publica acest pamflet în broşură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, „Die Zeit“, întâia şi cea mai însemnată parte a viitoarei broşuri, pe care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte şi după izbucnirea revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de Stat, de patruzeci de ani încoace.“
A publicat în revista literară „Convorbiri“ (din 1908, „Convorbiri critice“) 7 fabule. Ultima dintre ele, „Boul şi viţelul“, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al „Convorbirilor critice“, având, în facsimile, autografe atât textul, cât şi semnătura Caragiale. În articolul bilanţ „După un an …“, M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma: „În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârşit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea“ născândă, să consfinţească şi să întărească importanţa activităţii Convorbirilor critice şi să dea modestului râu măreţia fluviului …“
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuinţa sa de la Berlin din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămăşiţele pământeşti sunt expuse în capela cimitirului protestant „Erster Schöneberger Friedhof“ şi depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezenţa lui Gherea, a lui Delavrancea şi a lui Vlahuţă. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămăşiţele sale pământeşti a fost adus la Bucureşti şi, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul „Şerban Vodă“.
Deşi Caragiale a scris doar opt piese, el este cel mai bun dramaturg român, prin faptul că a reflectat cel mai bine realităţile, limbajul şi comportamentul românilor. Cele opt opere dramatice sunt: O noapte furtunoasă (1879), Conu Leonida față cu reacțiunea (1880), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885), Hatmanul Baltag (operă bufă), Începem (instantaneu într-un act),1 Aprilie (monolog), toate acestea fiind comedii la care se adaugă drama Năpasta (1890). Opera sa a influenţat şi pe alţi dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
Fiica sa, Ecaterina a avut un destin chinuit de comunism. Doamna Logadi, așa cum o chema după căsătorie, vreme de vreun an, cât îi fusese arestat soţul, dormise pe jos în propria-i casă, în semn de solidaritate cu soarta deţinutului: “Măcar atât pot să fac” răspundea ea tuturor celor ce-o sfătuiau să renunţe la gest. O poveste din epocă, spunea că şi ea fusese chemată într-o zi la interogatoriu în legătură cu “activitatea duşmănoasă” a bărbatului său. Îndoctrinat de atmosfera centenarului din 1952, ofiţerul anchetator o întrebase la un moment dat cum de a putut ea, fiica lui Caragiale, marele clasic “care biciuise în opera sa burghezia şi exploatatorii”, să se mărite cu un “asemenea element”.
Boul şi viţelul
Un bou, ca toţi boii puţin la simţire,
În zilele noastre de soart-ajutat…
Învaţă la şcoală cartea de cetire
Şi ajunse boul un bou învăţat.
Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura!
Ţine loc de multe, chiar şi de talent…
Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:
Din viţel poţi scoate un bou eminent.
Nu încape vorbă, între animale,
Un aşa specimen greu să mai găseşti
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea ştiri politiceşti.
Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
“Unchiule, cum mergem?” — “Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a şi resolvit”.
“Unchiule, iar glume!” — “Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toţii, foarte sigur ştiu…
Şi m-ascultaţi pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu.
Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Şi au multă milă cei mai mari de noi.
N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâţia ca la zalhan!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…”
A rămas viţelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speţ-a lui
O avea de-acuma din belşug să pască
Ş-o purta mai lesne greul jugului.
fabulă de I.L. Caragiale din Convorbiri critice, an I, nr. 1 (1 ianuarie 1908)
Citește mai multe: http://www.istorie-pe-scurt.ro/
