“Dorul meu

Dorul meu zboară spre tine, iubita,
porumbel călător spre ţările primăverii.
În cetatea asta neagră, prăfuită,
abia înfloriţi, s-au scuturat merii.

Trec zilele … ca oamenii rătăciţi pe stradă,
în umbra caselor de mult întunecate.
Aici numai la înmormântări e paradă,
iar fetele sunt urâte toate, toate!…

Nici nu mai cred – gândul de-acum
Să-ţi mai ajungă sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e înecat de fum
şi bântuie moartea printre trandafiri.”

Adrian Maniu s-a născut la 6 februarie 1891 în Bucureşti. Fiul juristului şi profesor de drept comercial, la Universitatea din Bucureşti, Grigore Maniu, originar din Lugoj; bunicul patern, Vasile Maniu, fruntaş al vieţii culturale şi politice ardelene, continuator al tradiţiei „luminilor”, istoric şi membru al Academiei Române. Mama, Maria (născută Călinescu), descinde dintr-o veche familie de boieri olteni, cu strămoşi atestaţi pe vremea lui Matei Basarab, înrudită şi cu Brătăşeştii; fire artistă, cultivă în mediul familial dragostea de muzică, arte plastice, poezie; toţi cei cinci copii au deosebite aptitudini intelectuale şi artistice, iar doi se vor consacra artei: Maniu şi sora lui, Rodica, pictoriţă de notorietate între cele două războaie mondiale. Copilăria, în mediu citadin, cu scurte vacanţe în mijlocul unei naturi patriarhale, la moşia Şopârliţa, pe malul Olteţului. Şcoala primară la Bucureşti, unde e înscris apoi la Liceul „Gheorghe Lazăr”; mutat din clasa a IV-a la Liceul „Matei Basarab”, coleg aici cu Şerban Bascovici şi avându-i profesori pe Nicolae Coculescu, Ioan Nădejde, Th. D. Speranţia şi Constantin Banu.

“Iarna cu zăpezi de argint …

Iarna cu zăpezi de argint are să vie …
Mă simt atât de obosit, atât de obosit !…
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îţi făcusem încă poezii,
cu versuri dulci şi triste, cum îţi place ţie,
şi cum ai multe – dacă le mai ţii …
Vai, ce amară doctorie!…

Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregăteşte dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Ştiu … obrazul tău, atât de luminos,
Ca iarna de argint, iubita ţie …
N-am să mai calc niciodată pe jos
Ar trebui, cineva să mă ţie.

Ziceau să mă hrănesc mai bine …
Şi gura ta e sânge foarte sănătos …
Tu însă n-ai de ce să vii la mine;
Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos!

Vai, câteva minute să stai!
De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheaţă,
Şi puţine flori ieftine să-mi dai,
să se usuce până-n dimineaţă …

Eu aş cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi …
Le-ai crede aceleaşi jucării …
Ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun …”,
neştiind ce aproape sunt de tăcere
Când aş fi vrut să fiu atât, atât de bun !…

Sigur nici n-ai să mă citeşti, nici n-ai să vii.
Să fi ştiut că scrisoarea sub ochi o să-ţi cadă,
aş fi încercat mai bine – şi n-aş fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă …

Odată, însă, are să mă înţeleagă …
Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare
Eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“Sunt a ta pe viaţă-ntreagă”
Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună şi curată …

Cum sunt fulgii, albi în vijelie …”

Debutează, elev, în revista liceului, Răsăritul (1906); după bacalaureat (1910), se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii bucureştene (1910-1913, când îşi ia licenţa). Adevăratul debut, în timpul studenţiei, la revista „Insula” (1912), semnând Adrian Gr. Maniu poemul în proză Primăvară dulce. În acelaşi an, debut editorial cu volumul de poeme în proză Figurile de ceară. Întinse lecturi, nesistematice, îl apropie mai cu seamă de Baudelaire, Villiers de l’Isle Adam, Aloysius Bertrand (din care şi traduce), dar stagiul simbolist e repede depăşit în direcţia unor deschideri spre modernism. Voluntar în războiul balcanic (vara 1913), încheie campania cu gradul de plutonier de rezervă, reformat din motive de boală. În 1914, călătorie în Franţa. Colaborează la „Noua revistă română”, „Cronica” (lui Arghezi şi Galaction, cu care împărtăşeşte ideile umanitare şi pacifiste), atras de ideile socialiste, probabil prin intermediul lui N.D. Cocea, cu care va candida pe lista „independent-populară” la alegerile de după război, fără succes. Face campania din 1916-1918, voluntar pe front. În 1918, reintră în viaţa literară: reprezintă prima sa piesă, Fata din dafin (în colaborare cu Scarlat Froda); editează (tot cu Froda) revista „Urzica” (mai-iulie 1918, 7 numere); redactor la „Dimineaţa”, colaborează la „Chemarea”, „Fapta”, „Socialismul”, „Hiena”; publică volumul Din paharul cu otravă (1919).

“Cântec de dragoste moartă

Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,
înlăturând cuvintele de alţi minţite,
schimbând în sărutare sufletele alipite,
chiar suferinţa întregind o sfântă bucurie.

Sortiţi a fi legaţi din alte vieţi,
ne-apropiase peste lume o simţire mai firească,
în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
amurg îngenuncheasem albei dimineţi.

Mâinile până-n inimă au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniştea şi îţi trăiam fiorul,
miruind fruntea – într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine creşte …
Mormânt îi sapă depărtarea şi tăcerea.
Dar tot mai binecuvântez neagră durerea.
Când nu-ţi mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veşniceşte.”

În 1920, se stabileşte la Cluj, funcţionar la Banca Agricolă şi redactor la ziarul „Voinţa”; prietenie cu Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, cu care fondează revista „Gândirea”, unde publică ciclul de poeme Războiul şi o parte din poeziile ce vor intra în sumarul volumului Lângă pământ (1924). Până în 1930, intense preocupări teatrale: adaptează Motanul încălţat (după Gozzi), scrie Meşterul (1922), Rodia de aur (în colaborare cu Al. O. Teodoreanu, 1923), Dinu Păturică (adaptare după Ciocoii… lui Nicolae Filimon, în colaborare cu Ion Pillat, 1924), Tinereţe fără bătrâneţe (1925), Lupii de aramă (1929; jucată cu succes de Maria Ventura, în regia lui V. I. Popa şi cu muzică de S. Drăgoi); regizor la Naţionalul din Craiova (1926-1927). Revenit la Bucureşti, reintră în presă, redactor la „Dimineaţa” (din 1931), colaborează la „Rampa”, „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa literară”, „Universul literar”, „Boabe de grâu”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Muzică şi poezie” etc. Inspector general în Ministerul Artelor (1928-1946); directorul programului vorbit, la Radiodifuziunea română (1930-1933), consilier literar la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (din 1932). Ales membru corespondent al Academiei Române (1932).

Publică volumul de poezie Drumul spre stele (1930), Cartea ţării (1934), Cântece de dragoste şi moarte (1935) şi ediţie definitivă de Versuri (1938). În acelaşi an, Premiul naţional pentru poezie. A mai editat culegeri de proză poematică şi fantastică: Jupanul care făcea aur (1930), Focurile primăverii şi flăcări de toamnă (1935). După 1946, trece printr-o perioadă extrem de grea, trăind dintr-o istovitoare muncă de traducător (Balade populare ruse, 1954; Basme de Puşkin, 1953; Cântecul Niebelungilor, 1958 etc.), bolnav. Întors la opera sa, dă, în 1965, două volume: Cântece tăcute şi Versuri în proză, remanieri nu întotdeauna inspirate ale unor texte vechi. Îşi revizuieşte întreaga creaţie lirică, puţin timp înainte de moarte: Scrieri, I-II, 1968. A fost şi un pătrunzător critic de artă, atras în egală măsură de formele moderne ca şi de arta veche şi populară românească, din structurile căreia se hrăneşte propria sa viziune lirică. Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1965).

Dacă poezia lui Maniu i se părea lui Nicolae Davidescu, încă în 1922, „un muzeu de furtunoase imposibilităţi”, de la această omagial-generică apreciere criticul trece la o remarcă la obiect, de o importanţă de care ne putem azi da seama pe deplin: „Dl. Maniu însă vede multiplu, savant, într-un complex de linii adecuate şi de colori, observă numai particularul, surprinde notele unice şi scoate, cu naturaleţea ţărancelor noastre când izbutesc, pe un covor sau pe un ou, un tablou preţios de rafinat…” Aşadar, o vocaţie a privirii devenite agent estetic, cale particulară a creaţiei asupra căreia va insista George Călinescu: „Ca şi Th. Gauthier, Adrian Maniu e un artist plastic refulat care se consolează în poezie (…). Poezia lui (…), deloc descriptivă, exaltă un puternic miros de vopsele”. Dar sub această reorientare a pictorului potenţial care a optat pentru verb, putem citi mai mult decât un caz individual, mai mult decât expresia unei experienţe de interes limitat. Şi anume, acel „primat al vizualului” caracteristic „lumii moderne”, obsedată (după Rene Huyghe) de tot ce e vizual. Un obscur imbold către „cultul imaginilor”, indice al viitorului, proslăvit de Baudelaire.

Autorul Cântecelor de dragoste şi moarte (1935) a intuit existenţa unui drum invers celui parcurs de Orfeu, presupunând că orbirea poate nu doar conduce la pierzanie, ci şi revela, recâştiga, reintegra.

Maniu şi-a îngăduit o reevaluare a lumii ei sensibile şi morale. Privirea sa acută şi capricioasă, tranşantă şi fantastă propune o viziune nouă, unind prospeţimea senzorială cu fineţea prospecţiunii cerebrale, delirul mătăsos al iluziilor cu stricteţea unor precise elaborări.

Orice pastel semnat de Maniu izbeşte prin candoarea artificiului, adică prin calitatea acestuia de a se declara ca atare: butaforia e indicată cu degetul, trucurile şi impostura sunt fără jenă recunoscute, un „cinism” al imbricării simbolului sentimental cu „proza” reprezintă un procedeu curent, aflat la suprafaţă.

Maniu alcătuieşte împreună cu Blaga şi cu Emil Isac un triptic. O sensibilitate a spaţiului transilvănean, senzuală şi ceremonioasă, saturată de culoare şi năzuind la rigori abstracte, vibratil-morală şi atentă la etic, dionisiacă şi de bunăvoie închisă într-o „formă fără avânt” (Eugen Lovinescu) se rosteşte la nivele diferite în producţiile poeţilor sus-numiţi, într-o elocventă contiguitate cu tradiţia folclorică, extinsă până la negura mănoasă a eresului. Una din particularităţile poetului credem că se sprijină pe specificul senzorial al scriitorului ardelean în genere, mai puţin receptiv la resursele sonore ale textului, la seducţia sa lingvistică, bizuindu-se, în schimb, pe fineţea retinei, ca şi pe dezvoltarea asociativă a datelor acesteia. E pururi prezentă şi o pornire sediţioasă, o dârză inacomodare, o „erezie” endemică; de la înfăţişarea revoltei social-naţionale, aceasta a trecut la rebeliunea lirică ori metafizică (indice de puternică vitalitate a naţiei). Trebuie relevat că substratul etnic al lui Maniu se fereşte constant de un declarativism oneros, precum şi de imagini de expoziţie etnografică (absente la Blaga). Patria se răsfrânge în tablouri de o picturalitate subtilă, greoi-diafană, în cadrul căreia valoarea emoţională e contrasă într-un joc foarte studiat al valorilor plastice.

Dar ceea ce am numit antiorfismul lui Maniu se îmbină cu un intelectualism strâns, cu o „răcire” caracteristică a tonului. Totul sub semnul unei recunoscute voinţe de originalitate. Ochiul demitizant taie ca un bisturiu şi realcătuieşte priveliştile conform unei optici, estete. Bucolismul şi patriarhalitatea nu sunt decât o materie primă, un ţesut docil prin care străbate lama lirismului, avid de o noutate de forme, decupate într-un stil al insolitului. Poetul care a renunţat la conceptul de mister îşi asigură parcă o consolare în fervoarea artificiului, în contorsionările unei lumi secunde, mascând, prin zelul ordonator al elementelor antinaturale, starea sa de spirit tulburată.

“Apa

Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală…
Ochii îmi sunt închişi… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.
Şi sunt departe.
Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.
Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri
aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.
Cercuri aurii se desprind şi zboară, ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind şi aleargă, şi nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.
Valurile vin, cadenţă în şolduri de şopârlă.
Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă şi de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză, când zuruiesc sub punţi şi când suspină în trestii.
Valurile. Departe ţipă un erete, ţipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, când trec prin ălbii netede, au gâlgâit limpede, când bat ţărmuri scobite.
Tremură frigul sârmelor.
O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porţi în braţe, să o săruţi, să te sărute, ca să poţi suferi.
O floare frântă.
Sunt unele atât de grele în frumuseţea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.
Ce floare e apa?
În cotituri leneşe îi ghiceşti umărul, în vâltori rotunde bănuieşti sânii, în undirea valului îi simţi înfiorarea pântecului ei flămând care cere încăpăţânat şi răguşit: om.
Şi în nisipul fierbinte îi simţi mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi.
Valurile trec.
Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.”


Citește mai mult: jurnaluldedrajna.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!