Cinci simboluri tainice în portretul ciobanului din Mioriţa

Miorița, cu toate variantele ei, ne învață să ne ridicăm mai presus de noi înșine, ne îndreaptă cugetul spre stele și ne înnobilează sufletește. Miorița poate fi mai importantă, mai de preț și mai folositoare pentru viața lăuntrică a fiecăruia dintre noi și a oricărui om de pe lume, de orice religie sau fără religie, decât Tezaurul de la Pietroasa și decât toate bogățiile.

„Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc şi singularizator, ci exprimă idealul de frumuseţe tinerească şi de cuceritoare bărbăţie ce şi l-a format poporul nostru[1]”. Pe aceeaşi pagină, cei patru co-autori mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Mioriţa, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului. (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Ei n-au observat că fac afirmaţii contradictorii. Cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor”?

Binecunoscutul scriitor Miron Scorobete precizează că portretul ciobanului din Mioriţa, astfel cum este descris de mama lui, nu e rostit de ea. Este spus chiar de către cioban, aşa cum îşi închipuie el că l-ar descrie mama sa. Însă „el nu se descrie fotografic, ca un pictor care-şi face autoportretul în faţa unei oglinzi, ci trecut prin sufletul prăbuşit al mamei.[2]” În mai multe variante, ea vorbește cu divinități feminine ale naturii. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin, ceea ce e caracteristic pentru paleolitic. Echivalente masculine apar în neolitic, ca la perechea de Gânditori de la Hamangia.

În varianta CDXXXI, culeasă în 1934 în comuna Nereju, nu departe de Soveja și Focșani, aflătoare în monografia lui Adrian Fochi,[3] o divinitate neprecizată îi cere mamei ciobanului o parolă: – Spune probele, Toate sămnele.Iar parola este portretul lui, binecunoscut din mai multe variante:

– Cine mi-a văzut
Cin mi-a cunoscut
Mândru ciobănel
Tras printr-un inel?

Dar i-a zis:

– Spune probele,
Toate sămnele.
– Perişoru lui
Pana corbului,
Mustăcioara lui
Spicu grâului,
Feţişoara lui
Spuma laptelui,
Ochişorii lui
Mura câmpului

S-a crezut că portretul ciobanului conţine comparaţii, ce descriu aspectul lui. Însă nu poate fi aşa, deoarece lipseşte termenul mediu: conjuncția comparativă ca. DEX definește metafora: „Figură de stil constând dintr-un transfer de sens realizat printr-o comparație din care a fost eliminat termenul mediu”. Deci versurile nu conțin comparații, ci metafore. Metaforele din portretul ciobanului nu sunt descrieri fotografice. Nu au menirea de a îl singulariza şi identifica, după cum bine spun cei cinci menționați mai sus. Inelul, pana corbului, spicul grâului, spuma laptelui şi mura câmpului sunt termenii concreţi cei mai la îndemâna poeţilor arhaici anonimi, pentru a simboliza însuşirile psihice şi spirituale, pe care ciobanul le-a obţinut trecând printr-un rit de iniţiere, compus din momente reprezentate de aceste cuvinte.

Ați putut citi recent în https://identitatea.ro/interpretarea-unui-vas-din-tezaurul-de-la-pietroasa/ traducerea analizei pe care o face Joseph Campbell asupra unui vas din Tezaurul de la Pietroasa.[4] Campbell este printre cei mai importanți interpreți sau tălmaci al tâlcurilor secrete din miturirle rămase de la diferite popoare și afirmă că este un vas sacramental, ce înfățișează 16 momente din parcursul iniţierii unui neofit în misterele lui Orfeu.

Corbul asociat cu părul ciobanului din Mioriţa poate fi comparat cu corbul ce stă pe umărul neofitului cu fustanelă, de pe patera de la Pietroasa, la dreapta figurinei centrale. Campbell spune că acest corb simbolizează corbul morţii şi semnifică cunoaşterea superioară căpătată de neofit în legătură cu misterul morţii, cât şi trecerea pragului în tărâmul cunoaşterii dincolo de moarte. Corbul din portretul ciobanului, la fel ca şi corbul de pe patera de la Pietroasa, este un simbol al cunoaşterii dobândite de cel iniţiat despre partea sa nemuritoare.

Spicul de grâu e un simbol universal. Apare şi în mâna unui personaj nud de pe patera de la Pietroasa, ce reprezintă un neofit pe cale de a fi iniţiat în misterele vieţii şi ale morţii. Spicul de grâu din portretul ciobanului din Mioriţa se poate referi la un rit de iniţiere asemănător.

Spuma laptelui. Laptele este un alt simbol universal. În textele orfice, laptele este o băutură sfântă şi locul nemuririi. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului cu moartea lui Orfeu.

Mura câmpului poate simboliza aceeaşi abstracţiune ca şi conul de pin pe care neofitul în fustanelă, de pe patera de la Pietroasa, îl ridică din lada mistică. La fel ca şi conul de pin, mura poate simboliza principiul de reînnoire a vieţii seminţelor, care odată cu moartea şi descompunerea murei sau conului este pus în libertate şi duce la germinarea unor noi plante. Mura şi seminţele de pin sunt reprezentative pentru epoca în care oamenii erau culegători şi nomazi. Grâul e reprezentativ pentru vremea când oamenii au devenit agricultori şi sedentari.

De bună seamă că toate aceste patru obiecte simbolice au o legătură consecutivă cu prima trăsătură din autoportretul ciobanului: Mândru ciobănel / Tras printr-un inel. S-a crezut că tras printr-un inel ar fi o comparaţie ce vrea să spună cât e el de subţirel. Însă lipseşte conjuncţia comparativă ca şi deci nu poate fi comparaţie, ci este metaforă. Asocierea cu inelul revine în formulări şablon, fără termenul mediu ca, apare în peste o sută de variante ale Mioriţei. Dicționarul Eniclopedic al lui Candrea (DECR) înregistrează că inel are șase sensuri. Sensul nr. 4 al cuvântului inel înseamnă „Tot ce seamănă cu un inel”. Inelul poate să fie un element dintr-o alegorie devenită neclară, de neînţeles şi poate simboliza ceva anume din viaţa oamenilor arhaici, ceva ce seamănă cu un inel şi care a fost uitat. Ce anume?

Se știe din mai multe cărți de referință că: în societățile arhaice, acela care urmează să treacă printr-un rit de iniţiere, trebuie să stea izolat de lume un timp, într-un spaţiu bine determinat. Acest spaţiu e circular şi întotdeauna la umbră, într-un crâng sau la marginea unei păduri, ferit de vederea profanilor. La aceasta se pot referi versurile La negru zăvoi, Că-i umbră de voi. Locul ales pentru dialogul ciobanului cu mioara este un loc ferit, sub cerul liber, adecvat pentru a se gândi la ritul cu uciderea şi îngroparea sa, părelnice, simbolice, care se vor finaliza cu nunta cosmică. El îşi imaginează că ritul se va desfăşura sub bolta cerului, cât cuprinde orizontul, adică un spaţiu circular, care pentru el este sacru.

Poeţii populari pot folosi cuvântul inel pentru a denumi un loc sau altul în formă de cerc, mai mult sau mai puţin restrâns, în care s-a desfăşurat ritul de iniţiere a ciobanului, pentru a deveni baci. Ciobanul a stat izolat (singurel) într-un spaţiu rotund şi sacru, timp de o lună (Ca şi luna-ntr-un inel, varianta CCXC, p. 700 și altele) rupt de orice relaţie cu societatea rămasă în spaţiul profan şi pentru care el e străinel. Versul Tras printr-un inel poate însemna: trecut printr-un rit iniţiatic, numit rit de trecere sau de prag, desfăşurat într-un spaţiu circular, sacru.

Ce legătură poate fi între însuşirile ciobanului de a fi străinel, singurel, sprintenel, mititel şi cuvintele inel, luna sau lume? Aceste cuvinte simbolizează realităţi abstracte în strânsă legătură unele cu altele. Toate cuvintele referitoare la cioban pot fi frânturi dintr-o alegorie nemaiînţeleasă. Alegoriile, prin definiţie, sunt pline de mai multe înţelesuri paralele. Pe lângă interpretarea sociologică de mai sus, se mai poate face şi o interpretare psihologică.

Dante foloseşte cuvântul italian lume ca metaforă cu înţelesul de lumină cosmică eternă şi divină (Paradisul XXXIII:43, 99, 110, 116, 128). În DECR, lume are 18 sensuri. Sensul nr. 1 este lumină. Autorii mai multor variante ale Mioriţei zic lume, desigur cu acelaşi înţeles ca la Dante, de lumină cosmică veşnică şi divină. Este aceeaşi metaforă. Dante, în extazul său mistic, are viziuni cu efecte de lumină şi de formă circulară. Cam toţi cei ce au trăiri extatice raportează viziuni cu efecte luminoase. Lui Moise îi apărea Dumnezeu sub forma unui tufiş arzător. În unele variante ale Mioriţei, cei trei ciobani sunt Trei vulturi de soare.

În versurile spuse de ciobanul din Mioriţa abundă efectele de lumină, începând de la negru zăvoi până la soare, lună şi terminând cu stele făclii pe ultimul vers. Și Dante termină fiecare parte a trilogiei, tot cu stelle pe ultimul vers. Doar ortografia diferă. Altminteri, efectul de lumină e mai pronunţat în Mioriţa.

La începutul Infernului, Dante se află într-o pădure întunecată (Mi ritrovai per una selva oscura). Comentatorii spun că această pădure simbolizează o perioadă de rătăcire şi confuzie în viaţa lui Dante, cât şi de dezordine morală a societăţii sau răul şi eroarea. Ciobanul începe dialogul cu mioara La negru zăvoi. E aceeaşi metaforă ca la Dante, însă anterioară cu mii de ani, mai veche decât orice altă operă literară, mai veche decât orice scriere, chiar şi decât cea de la Tărtăria. Atât Dante, cât şi autorii Mioriţei folosesc o metaforă cu acelaşi termen concret, pentru aceeaşi abstracţiune: starea spirituală întunecată a personajului principal, la începutul aventurii lăuntrice, care îl va duce spre lumina cosmică şi divină, spre un extaz poetic cât cerul albastru. Drumul ciobanului, al lui Dante, al lui Osiris, al lui Isus şi al altor personalităţi celebre spre rai trece prin pământ, prin tărâmul morţii. E aceeaşi alegorie.

La început, Dante e înconjurat de trei fiare sălbatice, ce simbolizau desfrâul, îngâmfarea şi zgârcenia. Ciobanul e înconjurat de oi, simbol universal al nevinovăţiei şi purităţii morale.

La sfârșit, în Paradisul XXXIII:116, Dante vede trei cercuri de diferite culori, fiecare cu diferite simboluri. Comentatorii spun că, aici, forma cercului reprezintă perfecţiunea. Inelul din portretul ciobanului mai poate simboliza şi perfecţiunea interioară la care a ajuns el.

Analiza portretului ciobanului dezvăluie că el a trecut printr-un rit de iniţiere comparabil cu ritul misterelor lui Orfeu de pe patera de la Pietroasa, ceea ce l-a calificat pentru funcţia de baci. Iniţierea lui s-a petrecut înainte de începutul Mioriţei. Ni se spune de la început: Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan/ Că-i mai ortoman. Cuvântul ortoman apare numai în Miorița și în câteva balade cu haiduci. S-a spus că ortoman înseamnă bogat în turme de oi. Nu poate fi așa, deoarece ar fi de prisos în text și nici nu li s-ar potrivi haiducilor, întrucât haiducii nu pășteau turme de oi. Așadar, ciobanul e mai ortoman decât sunt ceilalţi doi. Baciul este baci, pentru că e mai ortoman, adică mai iniţiat în tainele cosmice, decât sunt subordonaţii săi.

Dialogul baciului cu mioara este un monolog interior despre viitoarea lui iniţiere în alt rit, tot cu trecere printr-o moarte simbolică, spre cel mai înalt nivel spiritual: hierogamia, adică unirea lui cu divinitatea supremă a vremii sale, în matriarhat, în epoca de piatră: O mândră crăiasă, Sora soarelui și-a pământului, O fată de crai, pe-o gură de rai, adusă de patru cai.

Miorița are ca temă centrală îndumnezeirea omului. A fost creată în paleolitic și a urmat evoluția limbii. Toate variantele Mioriţei, oricât de modificate sau deteriorate au ajuns până la noi unele dintre ele, toate ne transmit peste milenii versuri concepute, la început, de către strămoşi ca un text sacru, esoteric, un mit. Un mit optimist cu înţelesuri sublime, înălţătoare.

Miorița, cu toate variantele ei, ne învață să ne ridicăm mai presus de noi înșine, ne îndreaptă cugetul spre stele și ne înnobilează sufletește. Miorița poate fi mai importantă, mai de preț și mai folositoare pentru viața lăuntrică a fiecăruia dintre noi și a oricărui om de pe lume, de orice religie sau fără religie, decât Tezaurul de la Pietroasa și decât toate bogățiile.


[1] Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chiţimia şi Gheorghe Vrabie, Poezia epică, în Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 124.

[2] Fragment din mailul pe care mi l-a trimis domnul Miron Scorbete pe 29 decembrie 2021.

[3] Adrian Fochi, Miorița, Editura Academiei Române, București, 1964, pp. 818-820, versurile 94-108.

[4] Joseph Campbell, The Masks of God: Creative Mythology, vol. IV), The Wiking Press, New York, 1968, pp. 9-27.

Report

Articol publicat de Victor Ravini

Ce părere ai despre această postare?

24 Points
Upvote Downvote

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Loading…

0