Laurențiu Barbu
Comunitatea rogojinarilor din Puchenii Mari supravieţuieşte cât orăşenii mai cochetează cu decorurile „ca la ţară“.
Puchenii Mari e comuna rogojinarilor. O află cei care, ca şi mine, au văzut din goana maşinii rogojinile expuse la vânzare pe garduri. Puchenenii care vând „la şosea“ nu sunt şi cei care fac rogojinile. După ce mai întâi s-au scuzat că atelierul e în altă parte sau că războiul de ţesut e rătăcit undeva prin pod, negustorii m-au îndrumat în cele din urmă către adevăraţii meşteşugari. Povestea fiecăruia dintre ei e ţesută cam în aceeaşi urzeală: au învăţat secretul de la părinţi, aşa şi-au câştigat pâinea toată viaţa şi acum nu mai au cui să dea mai departe meseria.
Ştefan Petcu, sau Nea Fie, e primul la poarta căruia am ajuns. Bătrânul a ieşit agale, în lătratul a doi câini care i se gudurau pe lângă gleznă. Are 80 de ani şi în ultimii 60, de când a învăţat meseria, rar i-au trecut ucenici prin mână. „Nu e meserie grea, dar trebuie să-ţi baţi capul. Când am învăţat eu, mi-au zis bătrânii: «Petcule, trebuie să furi»“ – îşi aminteşte bătrânul. Şi acum nimeni nu mai are vreme să fure meserie.
Într-o bucătărie micuţă, cu soba înnegrită de funingine, Nea Fie ne face o demonstraţie. Războiul de ţesut vertical este prins de peretele camerei. În partea de jos are o spată, o bucată de lemn cu găuri prin care se bagă urzeala, care este scheletul rogojinii – firele prin care papura este trecută ca la covoare. Şnurul pentru urzeală îl fac mai mult femeile, la vârtelniţă sau la crivea, şi e la fel de rezistent ca unul marinăresc. Întâi despică papura în două cu un cuţit şi o udă, pentru că uscată se rupe şi nu poate fi răsucită. „Apoi trebuie să o piteşti în aşa fel încât să iasă şnur“ – explică femeia. Când se termină unul dintre cele două fire, se înnădeşte cu un altul, şi tot aşa. „Noi la şnur îi zicem tei, pentru că bătrânii îl făceau din coajă de tei“ – mai povesteşte Tanti Vasilica.
În trei ore e gata covorul. Şi dacă doar atât ar însemna o rogojină, poate că Nea Fie n-ar fi nemulţumit că primeşte pe ea doar 6,5 lei. La 300 de bucăţi lucrate pe an, abia îşi întregeşte pensia prea mică. În schimb, negustorii o dau cu 20-25. „Bătaie de joc!“ – ridică vocea bătrânul.
Dar o rogojină înseamnă de fapt un an întreg de muncă. Vara, meşterii umblă după papură şi iarna o ţes. În Pucheni nu mai e nicio baltă, aşa că merg după materia primă până la gura Dunării.
„Pe vremuri, din august până în septembrie nu mai era niciun bărbat în sat. Toţi erau la papură. Eram numai noi, femeile“ – povesteşte Tanti Vasilica, nevasta lui Nea Fie. Bătrânul confirmă: „Da, stăteam toţi bărbaţii acolo, în corturi. Făceam mâncare la pirostrii şi o lună-două nu mai dădeam pe acasă. Că nu te duci, iei papura şi te-ntorci, trebuie întâi s-o alegi pe aia mai moale, s-o poţi face şnur. O simţi la mână care merge. Stai pân la brâu în apă şi tai. O întinzi la uscat dup-aia şi o tot întorci. Abia când s-a uscat vii acasă.“ Excursia bărbaţilor era un ritual aşteptat, un fel de a treia mare sărbătoare, alături de Paşte şi Crăciun, care le împărţea anul. Acum au grăbit tot procesul de seceriş. Sunt prea bătrâni să-şi ducă traiul pe baltă.
Puchenenii fac şi mături şi alte împletituri, cum ar fi coşurile de nuiele, şi nu sunt singurii care se pricep la asta. Tradiţional, în România s-au făcut rogojini oriunde a existat materie primă: „în zone cu mare umiditate, în preajma apelor stătătoare“ – scriu Georgeta Stoica şi Olga Horşia în volumul Meşteşuguri artistice tradiţionale. Larg răspândită, arta împletitului este considerată de unii arheologi, citaţi în aceeaşi lucrare, ca fiind chiar mai veche decât olăritul sau ţesutul.
Când se ţese, papura trebuie să fie potrivit de uscată şi şnurul să fie potrivit de umed. Asta face ca rogojina să fie perfectă şi să nu se rupă într-un an.
sursa: www.natgeo.ro
