Laurențiu Barbu
Pe estrada salonului principal al imobilului de pe bulevardul Lascăr Catargiu 12 din Capitală se află şi astăzi un pian. Acelaşi pian la care compozitorul Dinu Lipatti repeta, compunea sau susţinea concerte în adolescenţă.
Planul locuinţei a fost creat de către arhitectul Petre Antonescu, cel care a mai realizat planurile Primăriei Municipiului Bucureşti, Băncii de Investiţii Bucureşti şi ale Palatului Administrativ din Craiova.
Clădirea a fost construită în stil Art Nouveau cu influenţe baroce şi este compusă din subsol, parter şi pod, unde se aflau camerele servitorilor. Locuinţa prezintă ancadramente ale ferestrelor şi decoraţiuni vegetale în zona intrării principale. În interior pot fi observate decoraţiuni ale pereţilor din lambriuri din lemn şi mătase. Zidăria clădirii este din beton şi glafurile din marmură. Camerele au podelele acoperite de parchet clasic şi în baie regăsim gresie. Din salonul principal este construită o mică estradă unde era amplasat pianul lui Lipatti. Tot la interior se regăsesc sobele originale, mobilierul original şi plafoanele decorate parţial.
„Casa noastră din Bucureşti era totdeaună scăldată în lumină. Odaia lui Dinu era exact lângă a mea, cea a soţului meu mai departe, pentru că el întârzia noaptea cântând la vioară” afirma Anna Lipatti, mama pianistului.
Aceasta nu este, însă, locuinţa în care s-a născut Dinu Lipatti, pe atunci familia se afla într-o casă de pe strada Grigore Alexandrescu de la nr.17. În a doua locuinţă a familiei s-a născut fratele lui Dinu, Valentin Lipatti. Aceasta era amplasată pe strada Povernei 23.
„În 1927 ne-am mutat într-o vilă spaţioasă din Şoseaua Bonaparte, pe locul unde se înalţă acum blocurile de lângă Cinematograful Volga – actual Martin. Prin 1930 ne-am mutat din nou, de data aceasta în locuinţa mare a tatălui meu din Bulevardul Lascăr Catargiu 12. Bunicul i-o cumpărase tatei pe la 1900. Era o clădire cam ciudată, care există şi astăzi, fiind cunoscută drept Casa Lipatti. Fusese construită de Petre Antonescu, pe atunci june arhitect descins de la Paris. O casă de un rococo bastard, elegantă şi totodată disproporţionată, care parcă stă în genunchi. Seamănă cu un om cu torsul mare şi cu picioare scurte, fiind lipsită de acele nobile proporţii, care se mai pot întâlni în Bucureşti la unele case vechi”, îşi aminteşte Valentin Lipatti în volumul său de memorii „Strada Povernei 23” (Editura Garamond, 1993).
În 2008 casa în care a trăit Lipatti este restaurată parţial, fiind înregistrată ca monument istoric. În ianuarie 2017, casa în care a trăit compozitorul timp de 13 ani este scoasă la licitaţie, în urma unei executări silite a proprietarilor ce nu şi-au mai permis să plătească un credit bancar. Preţul iniţial de pornire al vânzării a fost de 2,54 milioane de euro, redus mai apoi la 1,9 milioane de euro.
La începutul anului 2018, Primăria Capitalei decide să transforme locul în Centrul cultural „Dinu Lipatti”. Momentan, Primăria a luat locuinţa în chirie şi a recondiţionat-o.
Cum se naşte un geniu al muzicii
La fel ca multe genii din varii domenii şi în cazul lui Lipatti dragostea pentru muzică a putut fi observată încă din primul an al vieţii, când copilul, deşi nu ştia să vorbească, fredona melodiile pe care le cânta bona sa. Dinu Lipatti se năştea pe 19 martie 1917, la Bucureşti. Numele său real fiind Constantin, iar Dinu fiind doar un alint.
Băiatul se naşte într-o familie de pasionaţi ai muzicii, tatăl său, Theodor Lipatti, deşi era diplomat era pasionat şi de vioară. Anna, mama băiatului, născută Racoviceanu, era pianistă. Iubirea pentru muzică merge mai departe până la bunicul său, Constantin Lipatti, ce cânta la flaut şi chitară.
La mai puţin de un an Theodor îl găseşte pe fiul său în faţa pianului. Acesta cânta un menuet de Mozart. În acest moment părinţii săi decid să-i aducă copilului un profesor de muzică, pe Iosif Paschill, dirijor, pianist şi compozitor. El este cel care adună melodiile pe care le producea Dinu în caietul „Din compoziţiile micului Dinu”. Printre compoziţii regăsim „Cearta din Bucătărie” sau „Hora Iaurtului”.
Dinu Lipatti este botezat religios la vârsta de patru ani, iar naşul său este compozitorul George Enescu. La botezul său, Lipatti susţine şi primul său concert în faţa familiei, o melodie pe care o învaţă în doar opt zile, după cum spunea mama sa.
La vârsta de cinci ani are primul său concert în cadrul Ateneului Român. Era mai 1922, iar micul Lipatti, îmbrăcat într-un costum de catifea, stătea aşezat în faţa unui pian. Tatăl său îl încuraja pe băiat să cânte, iar după primele minute sala era în delir. În sală se afla şi o fetiţă, tot de cinci ani. Ea avea să devină pianistă şi ulterior soţia lui Lipatti.
Mai târziu, paşii săi în muzică sunt îndrumaţi de Florica Musiceanu şi apoi de compozitorul Mihail Jora, care face o scurtă caracterizare a micului compozitor: „Într-o zi mohorâtă de toamnă, un copil mic, plăpând, îmi era adus de părintele său care îmi cerea să-i servesc odraslei drept dascăl muzical. Când l-am întrebat ce ştie, mi-a răspuns: «Nimic». Nu cunoaşte nici numele notelor, însă cântă la pian după ureche şi compune. Mai văzusem eu de-alde ăştia în camera mea, aşa că nu-mi făceam iluzii. Plictisit, i-am cerut copilului să se aşeze la pian. De data aceasta, însă, păcălitul eram eu“, afirma profesorul Jora în 1925 după cum regăsim în biografia compozitorului de pe site-ul dinulipatti.org.
În 1933, pe când avea doar 16 ani, se prezintă la un concurs de pian din Viena. Aici primeşte locul al doilea, fapt ce creează dispute între membrii juriului. Pianistul francez Alfred Cortot fiind cel ce părăseşte masa juriului din cauza deciziei. Tot el îl invită pe Lipatti la Paris pentru a-şi continua studiile în cadrul École Nationale de Musique. Într-o scricoare trimisă către Miron Şoarec, Lipatti îşi prezintă momentele trăite în cadrul concursului: „Era o înghesuială teribilă (20 de candidaţi pe zi). Eu am cântat «Adagio» şi primele măsuri din «Fugă». Apoi mi s-a cerut o bucăţică din prima parte a «Sonatei» de Chopin. Am avut un pian oribil, un Blüthner de pe vremuri. Am fost ultimul şi poate de aceea am cântat cam enervat. Nu am avut voie mai mult de 15 minute“, este mărturia lui, după cum regăsim pe dinulipatti.org.
Pe parcursul studiilor în Franţa este elev al profesorului Paul Dukas, iar după moartea sa Lipatti ajunge elev al Nadiei Boulanger. Din 1936, Dinu Lipatti îşi începe concertele mai întâi la Paris, unde devine un nume cu rezonanţă. Apoi îşi începe concertele şi în Elveţia şi Germania, urmând ca la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial să concerteze la Bucureşti, unde leagă o strânsă prietenie cu George Enescu, naşul său de botez.
Alături de logodnica sa Madeleine Cantacuzino pleacă într-un turneu în regiunea scandinavă. Se spune că în momentul în care ajunge să se stabilească în Elveţia, Lipatti avea în buzunar doar cinci franci. Aşadar el decide să se angajeze ca profesor la Conservatorul din Geneva. În 1944 este diagnosticat de leucemie, mai exact limfomul Hodgkin.
n 1949, Lipatti primeşte veşti de acasă Este exclus de noul regim din Uniunea Compozitorilor Români, iar problemele sale de sănătate se agravează. În acelaşi an se căsătoreşte cu pianista Madeleine Cantacuzino (născută Dannhauer), după divorţul acesteia.
În ciuda stării sale de sănătate precară, el începe să imprime, din 1950, discuri cu ajutorul casei Columbia. Propunerea casei de înregistrări vine cu doi ani mai devreme, în 1948, dar pe atunci Lipatti nu era chiar atât de sigur, după cum îi mărturisise el Floricăi Musicescu: „Acum Columbia vrea să înregistreze în aprilie Schumann cu Karajan la pupitru. (…) Mi-e teamă că sunt prea puţin schumannian, nu credeţi că ar fi o mare greşeală? Tehnic îl cunosc, din punct de vedere muzical îl iubesc profund, dar nu l-am cântat niciodată în public. Mi-aţi spus odată aceste cuvinte: «Nu cânta muzica pe care o iubeşti, cântă mai degrabă muzica care te iubeşte». Oare Schumann mă iubeşte? Iată întrebarea!“.
În 1950 îşi revede din nou mama, după şapte ani în care femeia nu a putut părăsi ţara. Pe 16 septembrie susţine ultimul său concert, înregistrat, la Besancon, în Franţa. Încheie recitalul cu fragmentul „Jesus bleibt meine Frude”, de Bach. Trei luni mai târziu, în 2 decembrie, Dinu Lipatti moare la Geneva în timp ce asculta Bach şi avea în mână partitura cvartetului în Fa minor de Beethoven. Avea numai 33 de ani.
Sursa: descopera.ro
